Înalta Curte de Casație și Justiție a României

    Sub președinția domnului profesor universitar dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

    Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că societatea de asigurare, a cărei citare este obligatorie, participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu în calitate de parte responsabilă civilmente sau de garant al inculpatului pentru suma prevăzută în contractul de asigurare.

   1. Astfel, unele instanțe au considerat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul procesului penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-au invocat prevederile Codului de procedură penală, care nu condiționează calitatea de parte responsabilă civilmente de existența vreuneia dintre culpele delictuale reglementate în art. 1000 alin. 1 și 3 din Codul civil, ci doar pretind ca persoana chemată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente să răspundă, conform legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului.

    S-a subliniat în justificarea acestei opinii că răspunderea civilă pentru fapta altuia operează nu numai în cazurile când există o culpă a persoanei chemate să răspundă într-un astfel de caz, ci ea trebuie admisă și în alte situații, stabilite expres de lege, cum este și aceea la care se referă art. 54 alin. 4 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, când „citarea în proces a asigurătorului este obligatorie”.

    S-a mai învederat că nici nu ar fi în spiritul principiilor contradictorialității și egalității între părți ca o persoană chemată să răspundă pentru fapta altuia să nu-și poată formula apărări în legătură cu calitatea de asigurător, cu întinderea răspunderii asiguratului și a răspunderii acestuia, precum și cu privire la celelalte aspecte specifice răspunderii pentru altul. Or, s-a motivat, toate aceste cerințe de echitate nu ar putea fi garantate decât prin atribuirea calității de parte responsabilă civilmente asigurătorului pe întreg parcursul procesului penal.

   2. Alte instanțe s-au pronunțat în sensul că, în procesul penal, societatea de asigurare ar avea doar calitatea de garant al plății despăgubirilor. În acest sens s-a invocat argumentul că societatea de asigurare nu poate fi chemată, așa cum se prevede prin art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, ci în baza contractului încheiat între ea și asigurat.

    S-a motivat că, neputându-i-se imputa nici una dintre culpele delictuale prevăzute în art. 1000 alin. 1 și 3 din Codul civil, nu există temei ca societatea de asigurare să fie citată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, deoarece nu sunt întrunite cerințele reglementate prin art. 16 și art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală.

    S-a mai scos în evidență că, din moment ce obligația de citare a societății de asigurare este determinată numai de existența contractului de asigurare, pe baza căruia ea doar garantează limitat acoperirea despăgubirilor, participarea sa în procesul penal nu poate fi decât în calitate de garant al plății acestora.

   3. În fine, alte instanțe s-au pronunțat în sensul că societățile de asigurare trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăți și asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenție, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât și direct asigurătorului de răspundere civilă.

    Aceste din urmă instanțe au procedat corect.

    În adevăr, prin art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, se prevede că „persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum și tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare”, iar potrivit art. 48¹ alin. 2 din aceeași lege, „contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule”.

    Aceste dispoziții legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulație, impun obligativitatea încheierii și menținerii valabilității contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice și juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

    În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, că drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule „se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei”.

    Din coroborarea acestei reglementări cu dispoziția art. 54 alin. 4 din aceeași lege, potrivit căreia, „în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, asigurații sunt obligați să se apere în proces”, iar „citarea în proces a asigurătorului este obligatorie”, rezultă neîndoielnica voință a legiuitorului de a limita poziția procesuală a societății de asigurare la calitatea sa de „asigurător”, care îi oferă suficiente posibilități de apărare atât în nume propriu, cât și prin subrogare în drepturile asiguratului.

    Este de observat totodată că din nici o prevedere a legii menționate nu rezultă că societatea de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de „asigurător”, așa cum este ea denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici dispozițiile din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale Codului civil, nu impun să se considere că, în asemenea situații, societatea de asigurare ar avea calitatea de parte responsabilă civilmente.

    Caracterul limitat, derivat din contract, al obligației asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea poziției sale, determinată de aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. 4, coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nici o prevedere legală nu permite o astfel de interpretare.

    În această privință, precizarea din art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, în sensul că „persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numește parte responsabilă civilmente”, impune referirea, în mod obligatoriu, la dispozițiile art. 1000 alin. 1 și 3 din Codul civil, care reglementează o atare răspundere.

    Or, natura juridică a obligației pe care și-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. 1 din Codul civil, precum și de răspunderea comitenților, pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiași articol.

    Pe de altă parte, nici nu se poate considera că răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat a fost reglementată prin dispoziție specială a legii civile, deoarece, așa cum s-a arătat, prin Legea nr. 136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societății de asigurare în calitate de „asigurător de răspundere civilă”, fără a se face trimitere la vreo dispoziție care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de „garant”.

    Așa fiind, din analiza dispozițiilor legale și a principiilor de drept la care s-a făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.

    În aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. 4 și ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările ulterioare, stabilește:

    Societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.

    Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședință publică, azi, 28 martie 2005.