Decizia nr. 9 din 24 octombrie 2005 cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 în raport cu reglementarea data, prin art. 215 alin. 4 din Codul penal, faptelor de înselaciune savârsite în legatura cu emiterea unui cec.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

– SECȚIILE UNITE –

    DECIZIA Nr. IX din 24 octombrie 2005                                                          Dosar nr. 7/2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

    Sub președinția domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 în raport cu reglementarea dată, prin art. 215 alin. 4 din Codul penal, faptelor de înșelăciune săvârșite în legătură cu emiterea unui cec.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea cerințelor prevăzute în art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 74 de judecători din totalul de 111 judecători în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că emiterea unei file cec fără să existe la tras disponibilul necesar acoperirii acestuia constituie infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, atunci când situația este cunoscută și acceptată de beneficiar, iar în cazul când s-a făcut prin inducerea lui în eroare, în scopul obținerii unui fals material injust, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă beneficiarului cecului.

     SECȚIILE UNITE,

     deliberând asupra recursului în interesul legii de față, constată următoarele:

    În aplicarea dispozițiilor art. 215 din Codul penal, instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar, constatându-se că au fost pronunțate soluții diferite în legătură cu încadrarea juridică a faptei de emitere a unui cec, fără acoperirea necesară, în cazul când situația este cunoscută și acceptată de beneficiar, precum și a faptei de emitere a cecului, fără acoperirea necesară, în scopul inducerii în eroare a beneficiarului, cu consecința păgubirii acestuia.

    Astfel, unele instanțe au considerat că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituții de credit sau asupra unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă beneficiarului cecului, atât în cazul în care beneficiarul nu a avut cunoștință că, în momentul emiterii, nu exista disponibilul necesar acoperirii cecului, cât și în cazul în care beneficiarul a avut cunoștință de această situație.

    În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că lipsa intenției de inducere în eroare, dedusă din cunoașterea și aceptarea de către beneficiar a completării cecului fără acoperirea necesară, nu justifică încadrarea unei atari fapte în infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cât timp a avut ca urmare producerea unui prejudiciu.

    Alte instanțe au încadrat faptele, în ambele modalități de săvârșire, în infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, considerând că art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a fost implicit abrogat la data intrării în vigoare a Codului penal adoptat în anul 1936, prin reglementarea în art. 553 a infracțiunii de înșelăciune în legătură cu emiterea de cecuri, precum și ca urmare a încriminării aceleiași fapte prin alin. 4 al art. 215 din actualul Cod penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996.

    Au fost și instanțe care au încadrat fapta, în ambele ipoteze, numai în infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, apreciind că această încadrare juridică, fiind prevăzută într-o lege specială, este singura ce se impune a fi adoptată.

    În fine, alte instanțe au încadrat distinct cele două fapte în raport cu împrejurarea dacă beneficiarul a cunoscut și a acceptat completarea cecului fără ca acesta să aibă acoperirea necesară.

    Aceste din urmă instanțe au considerat că fapta de emitere a unui cec, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă beneficiarului cecului, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.

    Tot aceste instanțe au ajuns la concluzia că, dacă beneficiarul a avut cunoștință, în momentul emiterii, că nu exista disponibilul necesar acoperirii cecului, fapta trebuie încadrată în infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

    Ultimele instanțe au procedat corect.

    Într-adevăr, prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele care constituie infracțiuni comise în legătură cu emiterea cecurilor, prevăzându-se, între altele, la alin. 1 pct. 2, că se pedepsește cu sancțiunea stabilită în acest text de lege „oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul și mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel în total sau în parte de disponibilul avut”.

    Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a incriminat, a precizat că pedeapsa prevăzută în textul de lege menționat este aplicabilă „afară de cazul când faptul constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă”.

    Rezultă deci că prin însăși această lege specială a fost reafirmat principiul potrivit căruia incriminarea era determinată de dispoziția care prevedea pedeapsa cea mai grea, ceea ce corespundea și reglementării date în acea perioadă cumulului ideal de infracțiuni, preluată ulterior în art. 103 din Codul penal adoptat în anul 1936.

    Ca urmare, față de incriminarea faptei la care se referă art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 și prin art. 553 din Codul penal menționat, erau aplicabile aceste din urmă dispoziții, care prevedeau pedeapsa cea mai grea.

    În actualul Cod penal, dându-se un nou cuprins articolului 215 prin Legea nr. 140/1996, s-a prevăzut, în alin. 4 al acestui articol, că „emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2”.

    În acest fel, legiuitorul a incriminat ca infracțiune de înșelăciune, prin actualul alin. 4 al art. 215 din Codul penal, atât fapta de emitere a unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, cât și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului.

    Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin săvârșirea oricăreia dintre faptele de inducere în eroare arătate mai sus, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.

    În cazul în care beneficiarul are cunoștință, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate constitui însă infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, deoarece îi lipsește un element constitutiv esențial, respectiv inducerea în eroare, condiție cerută fără echivoc prin alin. 1 al aceluiași articol.

    Dar o atare faptă este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, potrivit căruia săvârșește infracțiunea prevăzută în acest text de lege „oricine emite un cec fără a avea la tras disponibilul suficient, sau după ce a tras cecul și mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de disponibilul avut”.

    În această privință este de reținut că prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, nefiind abrogate prin Legea nr. 140/1996, ca urmare a introducerii alin. 4 în art. 215 din Codul penal, și nici prin dispoziții anterioare, nu pot fi considerate scoase din vigoare, ele producându-și efectele.

    De aceea, ori de câte ori beneficiarul are cunoștință, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, astfel că lipsește elementul constitutiv al inducerii în eroare cerut prin art. 215 alin. 1 din Codul penal, fapta constituie infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, iar nu infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, iar dacă beneficiarul a avut cunoștință, în momentul emiterii cecului, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

     PENTRU ACESTE MOTIVE

     În numele legii

     D E C I D:

     Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

    În aplicarea dispozițiilor art. 215 din Codul penal, stabilesc:

   1. Fapta de emitere a unui cec asupra unei instituții de credit sau asupra unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.

   2. Dacă beneficiarul cecului are cunoștință, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

    Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2005.

 

    PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

 

    Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu