Înalta Curte de Casație și Justiție a României

    Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă.

    Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 108 judecători în funcţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996 nu au fost aplicabile în nici o perioadă, astfel că magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate nu li se poate acorda prima de concediu reglementată prin aceste dispoziţii.

    În aplicarea dispoziţiilor art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus în această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit.

    Astfel, unele instanţe au respins cererile privind plata primelor de concediu, considerând că, deşi prin art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, s-a stabilit că magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, acest drept a fost suspendat, succesiv, mai întâi prin art. 3 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 şi apoi prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, pentru ca prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, să nu se mai prevadă dreptul la prima de concediu.

    În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că, din moment ce dreptul la prima de concediu a fost suspendat prin acte normative succesive, iar prin dispoziţiile ce au reglementat ulterior salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, personalului de specialitate juridică asimilat şi ale personalului auxiliar nu s-a mai prevăzut dreptul la prima de concediu, instanţele judecătoreşti nu erau îndreptăţite să acorde dreptul respectiv prin hotărârile pe care le-au pronunţat.

    S-a subliniat că, în lipsa unei prevederi legale care să fi fost aplicabilă magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate de la instanţele judecătoreşti şi parchete, acestora nu li se pot acorda sume de bani cu titlu de primă de concediu decât cu nesocotirea voinţei legiuitorului, ceea ce constituie o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat instituit prin art. 1 alin. (4) din Constituţie.

    Alte instanţe, dimpotrivă, au admis cererile, dispunând să fie plătite magistraţilor reclamanţi sumele de bani reprezentând contravaloarea primelor de concediu pentru anii 2001-2004.

    S-a motivat că, deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu, prevăzută în art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, a fost suspendat pe perioada 2001-2004 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 şi legile succesive privind bugetul de stat, această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.

    S-a mai învederat că, din moment ce dispoziţiile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu, având caracter temporar, nu mai erau în vigoare la data soluţionării cererilor, astfel că nu puteau să mai formeze obiectul controlului de neconstituţionalitate, cu toate că aveau conţinut contrar prevederilor art. 41 şi 53 din Constituţie, iar în aplicarea principiului instituit prin art. 3 din Codul civil judecătorii au posibilitatea să extindă interpretarea legii şi la situaţii pe care aceasta nu le mai reglementează, se impune să se considere că suspendarea dreptului la prima de concediu nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, pentru că aceasta ar însemna însăşi înlăturarea acestui drept.

    În fine, alte instanţe au admis cererile în sensul obligării Ministerului Justiţiei şi, respectiv, Ministerului Public la plata primei de concediu numai pentru anii 2001-2002, cu motivarea că actul normativ cu putere de lege nu poate produce efecte decât pentru perioada în care este în vigoare.

    Or, prin considerentele hotărârilor pronunţate de aceste instanţe s-a relevat că art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, în care era reglementată prima de concediu, a fost abrogat prin art. 50 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, încât dreptul respectiv, existând numai până la această dată, nu poate fi pretins şi pentru perioada ulterioară.

    Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

    Într-adevăr, în art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, s-a prevăzut că „magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate pe baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.

    Ulterior, prin art. III alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 s-a prevăzut că „se suspendă până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor art. 41¹ alin. 1 care cuprind dispoziţii referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă”, iar prin Legea nr. 386/2001 s-a dat un nou cuprins numai alin. 3 al art. III din această ordonanţă, prevăzându-se că „pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menţionate la alin. 1 şi 2 redevin aplicabile dispoziţiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 237/2000”.

    În conformitate cu art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, termenele prevăzute în art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 au fost prelungite până la 31 decembrie 2002, iar prin art. 10 alin. (3) din Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002 s-a dispus prelungirea aceloraşi termene până la data de 31 decembrie 2003.

    Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că „pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă art. 1¹ şi celelalte dispoziţii referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti […], cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare”.

    Rezultă deci că la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare ordonanţa de urgenţă menţionată, erau abrogate implicit şi dispoziţiile art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate, în baza acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă.

    În raport cu această situaţie, dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.

    Dar pentru perioada anterioară, chiar dacă s-a dispus, prin art. III alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, suspendarea aplicării prevederilor art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă, până la data de 31 decembrie 2003, iar prin Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001 şi prin Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002 s-a prelungit, succesiv, aplicarea prevederilor care se referă la prima pentru concediul de odihnă, nu se poate considera totuşi că acel drept nu ar fi existat, cât timp abrogarea textului de lege care îl prevedea a intervenit abia la 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002.

    Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune deci să se reţină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1990, instituit prin art. 41¹ alin. 1, a fost introdus în această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 şi şi-a produs efectele începând de la 1 ianuarie 2001, iar în urma abrogării art. 41¹ alin. 1 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, acel drept a încetat să mai existe.

    Aşa fiind şi cum, în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile, înscris în art. 15 din Constituţie şi în art. 1 din Codul civil, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 nu au putere retroactivă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate prin art. 49¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, a existat în perioada anilor 2001-2002.

    Or, dispoziţiile art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.

    Pe de altă parte, dispoziţiile art. III alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, ca şi cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002 termenele prevăzute la art. III din ordonanţa menţionată, neconţinând vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăşi existenţa lui.

    Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002.

    Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

    Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

    Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

    De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

    În atare situaţie, în mod corect au procedat instanţele care au considerat că dreptul la acţiune pentru calculul şi plata primei de concediu s-a născut la data de 1 ianuarie 2003, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000.

    Reiese deci că se impune a se considera că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 386/2001, precum şi cele ale Legii nr. 743/2001 au întrerupt cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru beneficiarii prevederii legale sus-menţionate, a cărei punere în aplicare a fost suspendată sau amânată prin acte normative temporare, emise datorită unor condiţii financiare deosebite.

    Dar efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

    A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.

    De aceea, nu este posibil să se aplice în prezent nici dispoziţiile de prelungire succesivă a termenelor de punere în aplicare a art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistraţi şi personalul auxiliar, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 şi 2005 [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004], pentru că s-ar contraveni principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi reglementat prin art. 1 din Codul civil.

    Ca urmare, ordonatorilor principali de credite şi, după caz, ordonatorilor de credite de rang inferior le revine obligaţia să plătească magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate, pentru anii 2001 şi 2002, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996, care a fost în vigoare în cei 2 ani şi a produs efecte până la data de 1 ianuarie 2003.

    În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus în această lege prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000.

    În aplicarea dispoziţiilor art. 41¹ alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, stabilesc:

    Prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală menţionată.

    Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.