Înalta Curte de Casație și Justiție a României

    Sub președinția domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, referitoare la recuzarea care privește întreaga instanță.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 81 de judecători din totalul de 106 judecători în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care privește întreaga instanță, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător atrage respingerea cererii ca nefondată.

    În practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, referitoare la cererea de recuzare care privește întreaga instanță.

    Astfel, unele instanțe au respins ca inadmisibilă cererea de recuzare privind întreaga instanță dacă aceasta nu cuprinde indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, considerând că o atare cerere nu întrunește condițiile de formă instituite prin art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, iar alte instanțe au respins astfel de cereri, cu motivarea că nu se încadrează în dispozițiile legale.

    În fine, alte instanțe, apreciind că inadmisibilitatea constituie o sancțiune procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, au respins ca nefondată o asemenea cerere.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.

    Într-adevăr, potrivit art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, „abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător”.

    Din această prevedere a legii rezultă că nu poate fi admisă decât cererea de recuzare în care se face referire la cazul de incompatibilitate în care se află fiecare judecător al instanței recuzate în întregime, iar nu doar o parte dintre aceștia.

    Tot astfel, pentru ca o astfel de cerere să poată fi considerată întemeiată, este necesar să se confirme, în cazul fiecărui judecător, incompatibilitatea care se invocă.

    În raport cu aceste cerințe, care rezultă fără echivoc din dispozițiile legale menționate, se impune concluzia că, în cazul neîndeplinirii uneia dintre cele două condiții, care privesc, pe de o parte, aspectul formal al indicării cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător al instanței recuzate în întregime, iar pe de altă parte, aspectul de fond al temeiniciei fiecărui caz invocat, cererea de recuzare este nefondată.

    Ca urmare, din moment ce verificarea întrunirii condiției referitoare la indicarea cazului concret de incompatibilitate invocat pentru fiecare judecător face necesară implicarea instanței care soluționează cererea de recuzare în verificarea fondului acesteia, iar nu doar a unui aspect formal, cum ar fi acela dacă legea dă posibilitate să se recurgă la o atare cerere, reiese că neindicarea concretă a cazului de incompatibilitate pentru vreunul dintre judecătorii instanței recuzate în întregime nu atrage inadmisibilitatea, ci respingerea ei ca nefondată.

    Așa fiind, din moment ce formularea cererii de recuzare constituie un drept procesual al părților, care poate fi exercitat în condițiile stabilite de lege, neindicarea concretă într-o atare cerere a cazului de incompatibilitate pentru unul sau mai mulți dintre judecătorii instanței vizate nu poate atrage ab initio inadmisibilitatea sa, ci necesită o verificare judicioasă din partea instanței superioare căreia i s-a adresat cererea, pentru a se constata dacă, eventual, cazul de incompatibilitate nu rezultă în mod implicit din cuprinsul cererii.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și ale art. 414² din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care privește întreaga instanță, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, atrage respingerea cererii ca nefondată.

    În aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, stabilesc:

    Neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care privește întreaga instanță, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător atrage respingerea cererii ca nefondată.

    Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2006.