Înalta Curte de Casație și Justiție a României

    Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la competența de soluționare, în primă instanță, a cererilor având ca obiect obligarea persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, să emită decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr 10/2001.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 80 de judecători din totalul de 106 judecători aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul acea persoană juridică.

    În legătură cu stabilirea instanței competente să soluționeze litigiile determinate de refuzul persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar.

    Astfel, unele instanțe au considerat că instanța căreia îi revine competența să soluționeze cererile formulate împotriva unui asemenea refuz este secția de contencios administrativ al tribunalului.

    În motivarea acestui punct de vedere, s-a invocat principiul simetriei actelor juridice, relevându-se că, din moment ce refuzul de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri are natură administrativă, este firesc ca atacarea acestuia să nu poată avea loc decât în fața instanței de contencios administrativ.

    Alte instanțe au apreciat că instanța competentă să cenzureze refuzul persoanei juridice, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este judecătoria.

    Pentru a se ajunge la această concluzie, s-a motivat că asemenea cereri au caracterul unor acțiuni în obligația de a face, pentru care sunt aplicabile normele dreptului comun.

    S-a mai arătat că o astfel de acțiune, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu atrage în mod automat competența tribunalului pentru soluționarea ei în fond, câtă vreme în acest act normativ sunt prevăzute limitativ cazurile de derogare de la prevederile Codului de procedură civilă ce stabilesc competența generală a judecătoriei în toate materiile pentru care nu s-a stabilit o competență specială. În această privință, s-a subliniat că în Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute numai două categorii de cereri în care competența de soluționare, în primă instanță, revine secției civile a tribunalului, și anume contestația ce poate fi formulată, în temeiul art. 26 alin. (3), de persoana îndreptățită împotriva deciziei sau dispoziției emise de entitatea învestită cu soluționarea notificării, precum și acțiunea ce poate fi introdusă în baza art. 30 alin. (2).

    S-a relevat că, față de caracterul derogatoriu al celor două excepții menționate de la prevederile art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, dispozițiile care le prevăd nu pot fi interpretate decât restrictiv.

    În fine, alte instanțe au considerat că, dimpotrivă, competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, revine secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

    În justificarea acestui punct de vedere, s-a învederat că îndeplinirea obligației instituite prin art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 își are izvorul în exercitarea acțiunii în revendicare, astfel cum este reglementată printr-o lege specială, ce nu are legătură cu obligația de a face din dreptul comun.

    S-a mai relevat că, din moment ce prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată la secția civilă a tribunalului, pentru rațiuni de simetrie și cererile formulate împotriva refuzului de a se emite decizia sau dispoziția motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri trebuie adresate tot acestei instanțe.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

    Prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se prevede că „Imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

    În același sens, prin art. 25 alin. (1) din legea menționată se mai prevede că „În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”.

    Dar, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale.

    Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, pentru cazul când restituirea în natură nu este posibilă, s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, că „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.

    De aceea, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

    Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale din actul normativ în discuție nu pot împiedica persoana îndreptățită să-și valorifice drepturile și nici nu o pot pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege.

    A considera că o astfel de cerere este prematură sau inadmisibilă și a o respinge, ca atare, ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și să fie împiedicate persoanele îndreptățite să-și redobândească imobilele ce li s-au preluat abuziv.

    Pe de altă parte, competența materială a secției civile a tribunalului de a soluționa asemenea litigii este impusă de ansamblul reglementărilor internaționale și naționale aplicabile într-un asemenea domeniu.

    În acest sens, este de observat că sintagmei din art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căreia „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî … asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil”, nu i se poate da o altă semnificație decât aceea dedusă din caracterul titlului de proprietate care, fiind de natură patrimonială, este un drept civil.

    De aceea, în caz de contestare, protecția juridică a acestui drept nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicției. Ca urmare, în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândește ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile și, respectiv, dispozițiile privind imobilele aflate sub incidența acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

    Tot astfel, din moment ce obiectul unei asemenea pricini privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pentru rațiuni de judecată unitară, o atare pricină, izvorâtă din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi atribuită spre soluționare decât, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 10/2001, în competența instanței care judecă acțiunea principală, adică a tribunalului, conform prevederilor art. 26 și 27 din această lege.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

    Stabilesc că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

    Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2006.