Înalta Curte de Casație și Justiție a României

    Sub președinția domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la consecințele lipsei din dispozitivul hotărârii a mențiunii „pronunțată în ședință publică”.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenți 81 de judecători din totalul de 112 în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a stabili că lipsa din dispozitivul hotărârii a mențiunii „pronunțată în ședință publică” atrage nulitatea actului, în condițiile reglementate în art. 197 alin. 1 și 4 din Codul de procedură penală, numai în cazul când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

    În practica instanțelor judecătorești s-a ivit diversitate de soluții cu privire la consecințele lipsei din dispozitivul hotărârii a mențiunii „pronunțată în ședință publică”.

    Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că omisiunea înscrierii în dispozitiv a mențiunii că hotărârea s-a pronunțat în ședință publică atrage nulitatea absolută a hotărârii, în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că lipsa acestei mențiuni atrage nulitatea hotărârii numai în măsura în care se face dovada unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, în condițiile art. 197 alin. 1 și 4 din Codul de procedură penală.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

    Potrivit art. 310 alin. 1 din Codul de procedură penală, „hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier”.

    Totodată, prin art. 357 alin. 4 din Codul de procedură penală se prevede că dispozitivul hotărârii, a cărui pronunțare este reglementată în art. 358 din același cod, trebuie să cuprindă totdeauna, între altele, mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

    Este adevărat că, potrivit art. 197 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, dispozițiile relative la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, care nu poate fi înlăturată în niciun mod, putând fi invocată în orice stare a procesului, cu luarea în considerare chiar din oficiu.

    Interpretarea rațională și sistematică a literei și a spiritului textelor de lege enunțate, în raport de sediul materiei, de așezarea lor sistemică și de rațiunea reglementării, conduce însă la concluzia certă că prin sintagma „dispozițiile relative […] la publicitatea ședinței de judecată […]” sunt prevăzute sub sancțiunea nulității legiuitorul a înțeles să includă între cazurile care atrag sancțiunea nulității absolute numai încălcarea acelor dispoziții care garantează realizarea efectivă a principiului publicității în desfășurarea ședinței de judecată, ca fază principală a procesului penal, în așa fel încât să se asigure pentru toate părțile un proces echitabil și într-un termen rezonabil, precum și pronunțarea unei hotărâri judecătorești legale și temeinice.

    Numai așa se explică faptul că, în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor legale referitoare la includerea în dispozitivul hotărârii a mențiunii că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, lipsa unei atari mențiuni nu este inclusă între cazurile limitativ enumerate în alin. 2 al art. 197 din Codul de procedură penală, a căror nerespectare nu poate fi înlăturată în niciun mod.

    Ca urmare, lipsa din dispozitivul hotărârii a mențiunii că pronunțarea s-a făcut în ședință publică nu poate atrage nulitatea hotărârii decât în cazul când această omisiune a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

    A considera altfel ar însemna să se adauge la dispozițiile legale prin care sunt reglementate nulitățile și să se reia judecata pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu se impune, ceea ce ar fi inadmisibil.

    Așa fiind, se impune concluzia că nerespectarea cerinței ca dispozitivul hotărârii să cuprindă mențiunea că pronunțarea hotărârii s-a făcut în ședință publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.

    În consecință, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și al art. 414² din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și că nerespectarea acestei cerințe atrage nulitatea hotărârii, în condițiile reglementate în art. 197 alin. 1 și 4 din Codul de procedură penală, numai atunci când se dovedește că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel, iar anularea hotărârii este impusă de necesitatea aflării adevărului și în vederea justei soluționări a cauzei.

    În aplicarea prevederilor art. 310, art. 357 alin. 4 și ale art. 358 din Codul de procedură penală, stabilesc:

    Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică.

    Nerespectarea acestei cerințe atrage nulitatea hotărârii, în condițiile reglementate prin art. 197 alin. 1 și 4 din Codul de procedură penală, numai atunci când se dovedește că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, iar anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei.

    Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședința publică din data de 18 septembrie 2006.