Decizia nr. 28 din 18 septembrie 2006 cu privire la întelesul notiunii „pedeapsa prevazuta de lege”, în acceptiunea prevederilor art. 160^h alin. 1 din Codul de procedura penala, în cazul arestarii preventive a minorului între 14 si 16 ani.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

– SECȚIILE UNITE –

    DECIZIA Nr. XXVIII din 18 septembrie 2006                                        Dosar nr. 16/2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20/03/2007

 

    Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la înțelesul noțiunii „pedeapsă prevăzută de lege”, în accepțiunea prevederilor art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, în cazul arestării preventive a minorului între 14 și 16 ani.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenți 81 de judecători din totalul de 112 în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

    Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia, în sensul de a se stabili că, prin pedeapsa prevăzută de lege în cazul arestării minorului între 14 și 16 ani, conform art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, se înțelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta de care este învinuit, iar nu cea redusă în temeiul art. 109 din Codul penal.

     SECȚIILE UNITE,

     deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar referitor la înțelesul noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege în cazul arestării preventive a minorului între 14 și 16 ani, conform art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală.

    Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că, în cazul inculpaților minori, prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înțelege pedeapsa rezultată din aplicarea dispozițiilor de reducere la jumătate a limitelor prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, conform art. 109 alin. 1 din Codul penal.

    Alte instanțe, dimpotrivă, au decis că, într-un asemenea caz, prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege numai pedeapsa menționată în textul de lege care incriminează fapta, iar nu cea aplicabilă minorului potrivit art. 109 din Codul penal.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

    Este adevărat că prin art. 109 alin. 1 din Codul penal se prevede că pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, limitele acestor pedepse reducându-se la jumătate, fără însă ca minimul pedepsei să poată depăși 5 ani.

    Prin alin. 2 al aceluiași articol se mai prevede că, atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, minorului i se aplică închisoarea de la 5 la 20 de ani.

    Pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, arestarea preventivă a minorului între 14 și 16 ani poate fi dispusă numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare.

    Rezultă deci că în cuprinsul textelor de lege menționate este dată aceeași accepțiune înțelesului expresiei „pedeapsa prevăzută de lege”, dar, în raport cu specificul instituțiilor la care se referă, prin art. 109 din Codul penal este reglementat modul de aplicare a pedepsei în cazul minorului, iar prin art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală sunt stabilite condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi dispusă măsura arestării preventive față de minorul între 14 și 16 ani.

    În această privință, este de observat că prin art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală se precizează că „minorul între 14 și 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare și o altă măsură preventivă nu este suficientă”.

    Or, prin art. 109 din Codul penal, reglementându-se pedepsele pentru minori, nu este prevăzută posibilitatea de a se aplica minorului pedeapsa detențiunii pe viață la care se face referire în cuprinsul art. 160^h alin. 1 din Codul penal, ci se menționează doar că, atunci „când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani”.

    Ca urmare, se impune să se constate că au procedat corect numai instanțele care au considerat că atât prin art. 109 din Codul penal, cât și prin art. 160^h din Codul de procedură penală se are în vedere pedeapsa prevăzută în textul de lege ce incriminează fapta, astfel că este exclus ca al doilea text de lege să se refere la limitele de pedeapsă determinate conform art. 109 alin. 1 din Codul penal, cât timp, ca efect al aplicării prevederilor acestui din urmă articol, nici nu ar fi posibil să fie stabilită minorului pedeapsa detențiunii pe viață la care se referă art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală.

    Așa fiind, dacă s-ar considera că prin expresia „pedeapsă prevăzută de lege”, în accepțiunea art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, s-ar înțelege pedeapsa ce se poate stabili minorului în raport cu criteriile înscrise în art. 109 alin. 1 și 2 din Codul penal, ar însemna ca aplicarea dispozițiilor referitoare la luarea măsurii arestării preventive față de minorul între 14 și 16 ani să fie restrânsă în mod artificial.

    De altfel, în art. 1411 din Codul penal, introdus prin art. I pct. 50 din Legea nr. 278/2006, se precizează că prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înțelegea pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepselor.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 și ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că, în accepțiunea reglementării date în art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, prin „pedeapsă prevăzută de lege” în cazul învinuiților sau inculpaților minori între 14 și 16 ani se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forme consumate, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei la care se referă art. 109 din Codul penal.

     PENTRU ACESTE MOTIVE

     În numele legii

     D E C I D:

     Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

    În aplicarea prevederilor art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, stabilesc:

    În cazul învinuiților sau inculpaților minori între 14 și 16 ani, prin pedeapsă prevăzută de lege în accepțiunea reglementării din articolul menționat se înțelege pedeapsa prevăzută în textul care incriminează fapta săvârșită în forme consumate, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de dispozițiile art. 109 din Codul penal.

    Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședința publică din data de 18 septembrie 2006.

 

    PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

 

    Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei