Înalta Curte de Casație și Justiție a României

    Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112 din 30 august 2001, în cazul condamnării inculpatului pentru infracțiunile prevăzute în art. 1-3 din această ordonanță.

    Secțiile Unite au fostconstituite cu respectareadispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiindprezenți 85 de judecători din totalul de 116 înfuncție.

    Procurorul general al Parchetului de pelângăÎnaltaCurte de CasațieșiJustiție a fostreprezentat de procurorulNicoletaEucarie.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în cazul hotărârii de condamnare pronunțate în temeiul art. 1-3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001, pentru luarea măsurilor prevăzute în art. 5 din același act normativ, de către organele cărora le revine această atribuție specifică, instanța comunică dispozitivul hotărârii de condamnare.

    În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la organul competent să aplice măsurile prevăzute în art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001, în cazul hotărârii de condamnare în temeiul art. 1-3 din același act normativ.

    Astfel, unele instanțe au considerat că măsurile prevăzute în art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului, în cazul hotărârii de condamnare pentru infracțiunile prevăzute în art. 1-3 din același act normativ, nu pot fi aplicate decât de instanța de judecată.

    În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce prevederile art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001 nu conțin o dispoziție expresă cu privire la organul căruia îi revine atribuția să aplice astfel de măsuri, iar prin specificul lor au caracterul de măsuri de siguranță, numai instanța de judecată le poate aplica.

    Alte instanțe, dimpotrivă, dispunând condamnarea inculpaților pentru infracțiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001, nu au făcut și aplicarea art. 5 din același act normativ.

    Aceste din urmă instanțe, care au considerat că, în caz de condamnare pentru vreuna dintre infracțiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001, nu le revine obligația de a opera ele însele dispozițiile art. 5 din aceeași ordonanță, au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

    Înadevăr, în art. 1-3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001, aprobată, cu modificăriprinLegea nr.252/2002, suntprevăzuteșisancționate ca infracțiuniunelefaptesăvârșiteînafarateritoriuluițării de cetățeniromânisau de persoanefărăcetățeniedomiciliateînRomânia.

    În legătură cu aceste infracțiuni, prin art. 5 din aceeași ordonanță se prevede că „Cetățeanului român condamnat în temeiul dispozițiilor art. 1-3 i se refuză eliberarea pașaportului sau, după caz, i se suspendă dreptul de folosire a acestuia pe o perioadă de 5 ani”.

    În raport cu acest conținut lipsit de echivoc al reglementării ce i s-a dat textului menționat, rezultă voința neîndoielnică a legiuitorului ca atât măsura refuzului eliberării pașaportului, cât și aceea a suspendării dreptului de folosire a acestuia pe o perioadă de 5 ani să fie aduse la îndeplinire numai de organele specializate având în competență eliberarea sau suspendarea unor astfel de acte, respectiv de Direcția Generală de Pașapoarte, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor.

    Or, față de această reglementare imperativă, impusă de starea de pericol implicit pe care îl prezintă persoana care a săvârșit oricare dintre infracțiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001, este necesar ca restricția drepturilor la care se referă art. 5 din aceeași ordonanță să fie realizată necondiționat de către organele cu atribuții în domeniu, numai pe baza comunicării copiei de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus condamnarea.

    O atare interpretare este impusă și de rațiuni practice, determinate de posibilitatea de a se omite să se prevadă în dispozitivul hotărârii de condamnare pentru vreuna dintre infracțiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001 mențiunea referitoare la aplicarea art. 5 din aceeași ordonanță.

    În consecință, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și al art. 414² din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că, în cazul condamnării pentru vreuna dintre infracțiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001, măsurile prevăzute în art. 5 din aceeași ordonanță se duc la îndeplinire de către Direcția Generală de Pașapoarte, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor, cărora le revine această atribuție specifică, pe baza comunicării de către instanță a dispozitivului hotărârii de condamnare.

    În aplicarea dispozițiilor art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001, stabilesc:

    În cazul hotărârii de condamnare pronunțate în temeiul art. 1-3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001, măsurile prevăzute în art. 5 din același act normativ sunt duse la îndeplinire de către Direcția Generală de Pașapoarte, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor, cărora le revine această atribuție specifică, pe baza comunicării de către instanță a dispozitivului hotărârii de condamnare.

    Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunțatăînședințăpublică, astăzi, 9 octombrie 2006.