Înalta Curte de Casație și Justiție a României

 ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

– SECŢIILE UNITE –

    DECIZIA Nr. XIII din 5 februarie 2007                                                           Dosar nr. 42/2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007

    Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la consecințele lipsei din minuta întocmită cu ocazia deliberării a mențiunii „pronunțată în ședință publică”.

    Secțiile Unite au fostconstituite cu respectareaobligațiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiindprezenți 87 de judecători din totalul de 116 înfuncție.

    Procurorul general al Parchetului de pelângăÎnaltaCurte de CasațieșiJustiție a fostreprezentat de procurorulAntoanetaFlorea.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a stabili că lipsa din minuta întocmită cu ocazia deliberării a mențiunii „pronunțată în ședință publică” atrage nulitatea actului, în condițiile reglementate de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, numai dacă s-a pricinuit părții o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.

    Instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar cu privire la consecințele lipsei din dispozitivul hotărârii (minutei) a mențiunii „pronunțată în ședință publică”.

    Astfel, unele instanțe au considerat că omisiunea înscrierii în dispozitivul hotărârii, adoptat cu ocazia deliberării („minuta”), a mențiunii că aceasta s-a pronunțat în ședință publică, atrage nulitatea absolută, deoarece prin dispozițiile art. 121 alin. 3 și ale art. 258 alin. 2 din Codul de procedură civilă s-a consacrat, cu caracter imperativ, principiul publicității hotărârilor judecătorești.

    Dimpotrivă, alte instanțe s-au pronunțat în sensul că lipsa unei atare mențiuni atrage nulitatea hotărârii numai în măsura în care prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, în condițiile art. 105 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

    Potrivit dispozițiilor art. 258 alin. 2 din Codul de procedură civilă, „dispozitivul hotărârii se pronunță de președinte, în ședință, chiar în lipsa părților”.

    Din examinarea dispozițiilor menționate nu rezultă că minuta, întocmită de judecători cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă și mențiunea potrivit căreia pronunțarea s-a făcut în ședință publică, ci doar obligația instanței de a pronunța dispozitivul în ședință publică, chiar în lipsa părților.

    De altfel, în raport cu specificul determinat de condițiile concrete în care se întocmește minuta în timpul deliberării, nici nu s-ar putea anticipa inserarea, în cuprinsul acesteia, a mențiunii „pronunțată în ședință publică” atât timp cât o asemenea operațiune încă nu a avut loc, astfel că nu s-ar justifica admiterea echivalenței între „minută”, adică dispozitiv stricto sensu, și înțelesul noțiunii de dispozitiv lato sensu.

    Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se declară nule „numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”, iar „în cazul nulităților prevăzute în numele legii, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

    Pe de altă parte, prin art. 261 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă se prevede că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă întotdeauna, între altele, mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

    Ca urmare, cât timp prin nicio dispoziție nu se prevede în mod expres nulitatea minutei dacă nu este pronunțată în ședință publică, interpretarea rațională a textelor de lege enunțate trebuie să conducă la concluzia că lipsa din dispozitivul hotărârii, consemnat în minuta întocmită în timpul deliberării, a mențiunii că „pronunțarea s-a făcut în ședință publică”, nu poate atrage nulitatea hotărârii decât în cazul când această omisiune a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

    A considera altfel ar însemna să se adauge la obligațiile legale prin care sunt reglementate nulitățile și să se reia judecata pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu operează, ceea ce ar fi inadmisibil.

    Așa fiind, se impune concluzia că nerespectarea cerinței ca dispozitivul hotărârii să cuprindă mențiunea că pronunțarea hotărârii s-a făcut în ședință publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

    În consecință, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și al art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că dispozitivul hotărârii, adoptat cu ocazia deliberării („minuta”), trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, iar nerespectarea acestei cerințe atrage nulitatea hotărârii în condițiile reglementate în art. 105 alin. 2 din Codul de procedură penală numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

    În aplicarea dispozițiilor art. 121 alin. 3 din Codul de procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 258 alin. 2 și ale art. 261 alin. 1 pct. 8 teza I din același cod, stabilesc:

    Minuta, întocmită cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică.

    Nerespectarea acestei cerințe atrage nulitatea relativă a hotărârii în condițiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, numai atunci când se dovedește că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

    Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

    Pronunțatăînședințăpublică, astăzi, 5 februarie 2007.