ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
– SECȚIILE UNITE –
DECIZIA Nr. XV din 5 februarie 2007 Dosar nr. 46/2006
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007
Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 400 și 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările și completările ulterioare, referitor la stabilirea competenței de soluționare a contestațiilor la executare, în primă instanță și în căile de atac, având ca obiect hotărâri judecătorești pronunțate în litigii comerciale, precum și în alte titluri de natură comercială.
Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 87 de judecători din totalul de 116 în funcție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria este competentă să judece în primă instanță contestația formulată împotriva executării silite propriu-zise sau care vizează lămurirea înțelesului, întinderii ori aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunțate în cazul unei astfel de contestații este recursul, care se judecă la secția civilă a tribunalului.
Referindu-se, totodată, la contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce constă într-o hotărâre judecătorească în materie comercială sau în alt titlu comercial, emis de un organ jurisdicțional, a susținut că soluționarea acestei contestații este de competența instanței comerciale sau a organului jurisdicțional care a pronunțat hotărârea ce se execută, calea de atac fiind, în cazul când obiectul litigiului nu depășește un miliard de lei inclusiv, recursul care se judecă de tribunalul comercial sau de secția comercială a tribunalului, iar dacă obiectul litigiului este mai mare de un miliard de lei, apelul ce se judecă de secția comercială a curții de apel și, respectiv, recursul de competența secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
SECȚIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispozițiilor art. 400 și 402 din Codul de procedură civilă, referitoare la contestația la executare, instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluții diferite cu privire la competența de soluționare a acestei căi de atac atunci când ea este îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii comerciale sau a altor titluri executorii în materie comercială.
Astfel, unele instanțe, considerând executarea silită ca fiind cea de a doua fază a procesului, au apreciat că, din moment ce raportul juridic dedus judecății are caracter comercial, iar nu civil, executarea silită va avea aceeași natură comercială.
S-a relevat, în acest sens, că atât timp cât în cadrul executării silite se urmărește realizarea efectivă a dreptului pretins, se impune ca toate cererile din această fază să fie judecate tot de instanța comercială, ca și în etapa anterioară, a judecății în primă instanță și în căi de atac.
S-a motivat că, chiar dacă s-ar accepta că în cazul contestației la executare ar fi de soluționat numai chestiuni procedurale, instanța civilă nu ar putea fi considerată abilitată să le soluționeze, făcându-se abstracție de natura conflictului ivit în raporturile dintre părți, astfel că se impune ca natura creanței ce face obiectul executării silite să determine instanța, respectiv secția specializată competentă, să judece și într-o asemenea cale de atac.
Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că în cazul în care contestația vizează executarea propriu-zisă sau este îndreptată împotriva unui titlu executoriu ce nu provine de la un organ de jurisdicție, o atare contestație trebuie soluționată de instanța de executare, așa cum se prevede în art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța de executare fiind, în conformitate cu art. 373 alin. 2 din același cod, „judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”.
Ca urmare, aceleași instanțe s-au pronunțat în sensul că și în ceea ce privește calea de atac împotriva soluțiilor pronunțate, în astfel de contestații la executare, sunt aplicabile aceleași norme procedurale, instanța de control judiciar urmând a fi determinată tot potrivit normelor dreptului comun, fără a avea relevanță, în această privință, natura titlului executoriu.
Tot în opinia acestor instanțe contestația la executare întemeiată pe dispozițiile art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă, vizând lămurirea înțelesului întinderii sau aplicării titlului executoriu, nu ar putea fi introdusă decât la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută, iar hotărârea prin care se soluționează contestația să fie supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se execută.
Examinându-se punctele de vedere menționate, în raport cu dispozițiile legale aplicabile, se constată următoarele:
În art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 459/2006, se prevede că „împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați și vătămați prin executare”, iar „dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege”.
1. Potrivit art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, contestația se introduce la instanța de executare și, deși nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestația la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. 2 se prevede care este instanța competentă să soluționeze contestația la titlu.
Din coroborarea art. 400 alin. 1 cu art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care prevede că instanța de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, rezultă că, în ceea ce privește competența soluționării contestației la executare propriu-zisă, aceasta aparține întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă.
2. Referitor la competența de soluționare a contestației la titlu art. 400 alin. 2 distinge două situații.
2.1. Atunci când se cere lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, instanța competentă să se pronunțe este cea care a pronunțat hotărârea care se execută.
Așadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre judecătorească în materie comercială, contestația se va îndrepta la acea instanță care a pronunțat, în respectiva materie, hotărârea susceptibilă de executare silită și care poate fi, după caz, judecătoria, tribunalul, curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție.
De asemenea, când titlul emană de la un alt organ cu activitate jurisdicțională, acela va fi sesizat cu contestația la titlu, indiferent de natura litigiului.
2.2. Atunci când se cere lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu care nu emană de la un organ cu activitate jurisdicțională, art. 400 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă face trimitere la instanța de executare.
Cum această instanță este întotdeauna judecătoria, conform art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, rezultă că aceasta este competentă să judece în primă instanță contestația la titlu când titlul nu emană de la un organ de jurisdicție, inclusiv în materie comercială.
3. În ceea ce privește competența de soluționare a tuturor acestor contestații în căile de atac, aceasta se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 și 3, art. 3 pct. 2 și 3 și art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă.
De fapt, cu privire la instanța competentă să soluționeze căile de atac în contestațiile la executare nu există practică neunitară, divergențele de opinie apărând în ceea ce privește secția din cadrul instanței de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea pricini.
Sub acest aspect, nu poate fi vorba despre o interpretare și aplicare diferită a legii, deoarece, cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile celorlalte instanțe – acolo unde există secții specializate – nu au o competență proprie prevăzută în texte de lege, susceptibile de interpretări diferite.
Astfel, competența de soluționare a căii de atac se verifică în raport cu nivelul instanței, împărțirea pe secții fiind o chestiune de organizare judecătorească.
Cu toate acestea, în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestația la executare propriu-zisă sau contestația la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secția comercială – dacă aceasta există – a instanței competente.
Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestație la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanță.
Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestație, să se invoce și apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și ale art. 329 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că judecătoriei îi revine competența de soluționare în primă instanță a contestației formulate împotriva executării silite propriu-zise și a contestației care vizează lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, iar competența de soluționare a contestației privind înțelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicțional revine, după caz, instanței comerciale sau organului jurisdicțional care a pronunțat hotărârea ce se execută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În aplicarea dispozițiilor art. 400 și 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc:
1. Competența de soluționare în primă instanță a contestației formulate împotriva executării silite propriu-zise și a contestației care vizează lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție revine judecătoriei.
2. Competența de soluționare a contestației privind înțelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicțional, revine, după caz, instanței comerciale sau organului jurisdicțional care a pronunțat hotărârea ce se execută.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 februarie 2007.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei