Înalta Curte de Casație și Justiție a României

    Dosar nr. 48/2006

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 03/07/2008

    Sub președinția domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 44/2006 cu privire la încadrarea juridică a faptei cetățeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorității unui stat străin.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 88 de judecători din totalul de 116 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat că există o strânsă legătură între acest recurs în interesul legii și recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 48/2006, declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău, care se referă tot la existența infracțiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, cerând în concluzie să fie conexate cele două dosare în vederea soluționării lor deodată.

    Secțiile Unite, ținând seama că ambele recursuri în interesul legii se referă la aceeași ipoteză specifică de interpretare și aplicare a legii, constând în susceptibilitatea încadrării în infracțiunea de fals privind identitatea a faptei cetățeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorității statului străin, astfel că între cele două dosare există o strânsă legătură, în temeiul art. 37 din Codul de procedură penală, dispune reunirea acestora și judecarea lor deodată.

    În continuare, s-a dat cuvântul procurorului, care a susținut recursul în interesul legii declarat de procurorul general și implicit cel formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău, punând concluzii pentru admiterea acestora, în sensul de a se stabili că fapta cetățeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităților unui stat străin constituie infracțiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.

    În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aprecierea asupra aplicabilității dispozițiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal în cazul faptei cetățeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă autorităților unui stat străin.

    Astfel, unele instanțe au considerat că elementul material al infracțiunii de fals privind identitatea se realizează numai dacă autoritățile în fața cărora persoana se prezintă sub o identitate falsă aparțin statului român.

    Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, și în cazul când cetățeanul român aflat în străinătate se prezintă sub o identitate falsă autorităților unui stat străin.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

    Potrivit art.293 alin. 1 din Codul penal, infracțiunea de fals privind identitatea constă în „prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identități altei persoane, pentru a induce sau a menține în eroare un organ sau o instituție de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine ori pentru altul”.

    Corelativ, în art. 145 din Codul penal, la care se face referire prin textul de lege menționat, explicându-se semnificația termenului „public”, se precizează că prin acest termen „se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

    Este adevărat că, în conformitate cu dispozițiile art. 293 alin. 1 din Codul penal, organul, instituția de stat sau unitatea poate constitui subiect pasiv al inducerii sau menținerii în eroare de către cel care se prezintă sub o identitate falsă. Prin explicațiile date în art. 145 din același cod, privind semnificația unor astfel de unități sau instituții publice, infracțiunea de fals privind identitatea nu s-ar putea realiza decât în cazul în care organul, instituția sau unitatea a cărui/cărei inducere în eroare se urmărește ar aparține statului român.

    Dar, dacă se ține seama de posibilitățile concrete, în continuă extindere, de săvârșire a unor astfel de acte în afara teritoriului național al României, antrenând consecințe deopotrivă periculoase pentru statul român căruia îi aparțin făptuitorii, cât și pentru statele pe teritoriul cărora ele ar fi comise, se impune ca examinarea lor sub aspectul incidenței legii penale române să fie realizată și în raport cu evoluția de ansamblu a reglementărilor cu caracter penal adoptate pe plan intern, precum și a celor internaționale la care România a aderat.

    Or, sub acest aspect este de observat că prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală s-au reglementat numeroase modalități de răspuns la noile provocări ale criminalității transnaționale, între care și extrădarea cetățenilor proprii din România, precum și primirea de persoane extrădate în România.

    În acest context, de cooperare judiciară internațională penală, inițiată prin prevederile Convenției euoropene privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificată prin Ordonanța Guvernului nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, autorităților judiciare din România, în calitate de stat contractant, le revin importante obligații pe linia asigurării tragerii la răspundere penală a persoanelor pentru fapte penale săvârșite pe teritoriul altui stat contractant.

    De aceea, în situațiile specifice ivite în urma readmisiei cetățenilor români aflați ilegal pe teritoriul unor state străine, în cazurile în care cetățenia este prezumată pe baza declarațiilor făcute de cei în cauză în fața autorităților din acele state, trebuie avut în vedere că identitatea necorespunzătoare realității este susceptibilă de a induce în eroare nu numai autoritatea statului străin în fața căreia a fost pretinsă acea identitate, ci și autoritățile statului român, ea producându-și efectele atât cu ocazia examinării cererii de readmisie, cât și ulterior, în fața autorităților interne, în cazul intrării acelei persoane pe teritoriul național, după acceptarea readmisiei.

    Ca urmare, din moment ce nicio returnare în țară a cetățenilor români nu poate avea loc fără acceptarea cererii de readmisie, bazată și pe prezumția de cetățenie română, se impune să se considere că declararea unei identități false chiar și în fața autorității unui stat străin își produce efectele finale prin inducerea în eroare a autorităților statului român, expuse să preia o persoană sub o identitate neadevărată.

    De altfel, detaliile uzuale din timpul examinării cererii de readmisie și al efectuării formalităților necesare trimiterii în țară a persoanei care face obiectul unei asemenea cereri presupun o succesiune de proceduri în timpul cărora persoana respectivă, fiind ascultată de autoritățile consulare române, prezintă în continuare date neadevărate cu privire la identitatea sa.

    Așa fiind, în condițiile implicării nemijlocite a autorităților române în realizarea de acte în cadrul procedurii readmisiei, cu care prilej se repetă declararea identității false de către persoana vizată, este vădită realizarea elementului material al infracțiunii de fals privind identitatea prin această modalitate directă de pretindere în fața autorității consulare române a identității neadevărate prezentate în fața autorității statului străin, realizându-se astfel scopul imediat, dublat de un scop subsecvent, și anume producerea unei consecințe juridice pentru sine sau pentru altul.

    Pe de altă parte, aplicabilitatea în astfel de cazuri a dispozițiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal este impusă și de principiul personalității legii penale.

    În adevăr, potrivit acestui principiu, astfel cum este reglementat în art. 4 din Codul penal, „legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, dacă făptuitorul este cetățean român sau dacă, neavând nicio cetățenie, are domiciliul în țară”.

    Or, cât timp, prin textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost incriminată fapta de prezentare sub o identitate falsă, comisă pentru a induce sau a menține în eroare un organ, o instituție de stat sau o unitate de interes public, fără ca incriminarea să fie condiționată expres de apartenența acestor autorități la statul român, se impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de lege menționat să opereze și în cazul în care cetățeanul român săvârșește fapta în fața autorităților unui stat străin.

    Sub acest aspect, obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute în textul de lege menționat constă în încrederea publică în identitatea persoanei, adică în deplina concordanță dintre identitatea sub care cineva se prezintă în fața unei autorități și datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regăsește și în cazul faptei cetățeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă autorităților unui stat străin.

    A interpreta altfel dispozițiile legale la care s-a făcut referire ar însemna ca principiul personalității legii penale să nu fie aplicabil în cazul infracțiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 din Codul penal, ceea ce ar fi inadmisibil.

    Stabilesc că fapta cetățeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităților unui stat străin constituie infracțiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.

    Obligatorie, potrivit art. 414² alin. 3 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie 2007.