Înalta Curte de Casație și Justiție a României

    Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei.

    Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

   Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se decide că, în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere a urmăririi penale sau de clasare a cauzei, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.

    În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere a urmăririi penale sau de clasare a cauzei.

    Astfel, unele instanţe au admis plângerea şi, desfiinţând rezoluţia, ordonanţa ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, au reţinut cauza spre judecare conform art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.

    Au fost şi instanţe care, admiţând plângerea, au desfiinţat rezoluţia, ordonanţa ori dispoziţia din rechizitoriu şi, făcând aplicarea prevederilor art. 278¹ alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, au trimis cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale.

    În fine, alte instanţe au considerat că într-o astfel de situaţie nu poate fi adoptată soluţia prevăzută în art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, întrucât aprecierea existenţei probelor este condiţionată de începerea urmăririi penale.

    Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

    Reglementându-se în cuprinsul art. 278¹ din Codul de procedură penală procedura privind plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, la alin. 1 din acest articol s-a prevăzut că „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă”, iar în finalul aceluiaşi alineat s-a precizat că „plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu”.

    În continuarea reglementării, prin alin. 7 din articolul menţionat s-a subliniat că „judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate”.

    Între soluţiile ce pot fi pronunţate în cadrul acestei proceduri, la lit. c) din alin. 8 al aceluiaşi articol s-a reglementat şi aceea potrivit căreia judecătorul „admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător”.

    Din interpretarea textului de lege rezultă că pentru a adopta această soluţie judecătorul trebuie să constate, pe de o parte, că la dosar există probe, iar pe de altă parte, că acestea sunt „suficiente” pentru a reţine cauza spre judecare.

    Existenţa şi suficienţa probelor la care se referă această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 din Codul de procedură penală.

    Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 din Codul de procedură penală.

    Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea deciziei de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale.

    Fără îndoială, în lipsa garanţiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare îşi păstrează caracterul particular de investigaţii prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 din Codul de procedură penală.

    Ca urmare, elementele stabilite şi verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind „probe” în sensul art. 63 şi următoarele din Codul de procedură penală, nu îndeplinesc cerinţa cuprinsă în art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, astfel încât soluţia preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.

    De altfel, în reglementarea corelativă de la lit. b) din acelaşi alin. 8 al art. 278¹ din Codul de procedură penală s-a prevăzut soluţia alternativă în cadrul căreia judecătorul „admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz”, precizându-se obligativitatea arătării motivelor ce au determinat trimiterea cauzei procurorului, precum şi de a fi indicate faptele şi împrejurările ce trebuie constatate şi prin care anume mijloace de probă, ceea ce înseamnă că, într-o atare viziune, neefectuarea urmăririi penale ori caracterul ei incomplet impune trimiterea dosarului la procuror.

    Rezultă deci că legiuitorul a reglementat posibilitatea ca, reapreciind elementele strânse în cadrul actelor premergătoare, instanţa să ajungă la concluzia că acestea conţin suficiente date care să justifice începerea urmăririi penale, fără să îi confere şi atributul de a o începe ea însăşi, ci a obligat-o să trimită cauza procurorului competent să se pronunţe cu privire la un asemenea act procedural specific îndatoririlor sale.

    Aşa fiind, din moment ce rezolvarea dată de legiuitor în cadrul prevederii de la lit. c) din alin. 8 al art. 278¹ din Codul de procedură penală nu poate contraveni celei de la lit. b) din acelaşi alineat, trebuie să se considere că numai în măsura în care suficienţa probelor este de necontestat, ceea ce presupune şi administrarea lor în cadrul legal corespunzător fiecărei etape procesuale, s-ar putea reţine cauza, spre judecare, ca urmare a admiterii plângerii în temeiul art. 278¹ pct. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, aplicabil doar în cazul când urmărirea penală a fost efectuată.

    În consecinţă, constatându-se inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată date în cauze în care s-au efectuat numai acte premergătoare, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414² din Codul de procedură penală, urmează să se admită recursul în interesul legii şi să se decidă că, în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.

    Dispoziţiile art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

    În cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 278¹ alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.

    Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 414² alin. 3 din Codul de procedură penală.

    Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.