Înalta Curte de Casație și Justiție a României

    Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 90 de judecători din totalul de 115 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.

    În practica instanțelor judecătorești există practică neunitară în aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, invocate ca temei al acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 introduse după intarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

    În această privință, este de subliniat că, în conformitate cu art. 35 din Legea nr. 33/1994, „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, … foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică”.

    Astfel, unele instanțe au considerat că acțiunea în retrocedare, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, având ca obiect imobile de natura celor la care se referă Legea nr. 10/2001, este admisibilă și după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

    S-a motivat că acest punct de vedere se impune întrucât Legea nr. 33/1994, fiind lege specială în materie de expropriere, are prioritate de aplicare față de Legea nr. 10/2001, deoarece procedura administrativă necontencioasă reglementată prin acest ultim act normativ este independentă de acțiunea în retrocedare, prin excelență contencioasă, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

    S-a apreciat că această normă legală complinește măsurile de protecție juridică a expropriatului, în condițiile în care exproprierea, constituind o restricție adusă dreptului de proprietate, apare ca o excepție de la caracterul absolut al dreptului de proprietate.

    Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu pot fi invocate în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă acestea sunt introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

    Aceste instanțe au apreciat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condițiile prevăzute în art. 11 din Legea nr. 10/2001.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

    Constituția României a reglementat principiul neretroactivității legii, prevăzând, la art. 15 alin. (2), că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

    În deplină concordanță cu această reglementare constituțională, Codul civil prevede, în art. 1, că „legea dispune numai pentru viitor” și că „ea n-are putere retroactivă”, instituind astfel principiul neretroactivității legii civile.

    Acest principiu de bază, consacrat și în jurisprudența C.E.D.O., afirmă că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în sensul că acțiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

    Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dispozițiile Codului civil și cele ale Legii nr. 10/2001, vizează situații născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.

    Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

    Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

    Potrivit art. 44 alin. (1) faza a II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării”, care va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

    Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.

    Astfel încât, dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală”.

    Cum această reglementare, dată prin Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

    În acest cadru legislativ, deci, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

    În adevăr, prin textul de lege menționat se prevede că „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică”.

    Această dispoziție însă, ca și aceea a art. 481 din Codul civil, în care se prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

    Prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi”, iar prin dispozițiile din alineatele următoare sunt reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă.

    Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent. În această privință este de subliniat că art. 11 alin. (1) din această lege mai prevede că „imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale”, specificând că „dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare”.

    Dispozițiile din celelalte alineate ale art. 11 și următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi.

    Ca urmare, câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr. 10/2001, se constată că dispozițiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

    O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații”.

    În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna-credință a cumpărătorului chiriaș, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

    Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarearetrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

    Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu – 1997 ș.a.).

    Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

    Potrivit Legii nr. 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță de către tribunal, în apel, pe cale devolutivă, de către curtea de apel și în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 punctele 1-9 din Codul de procedură civilă, de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală.

    Or, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menționat, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se decide în sensul că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu sunt aplicabile în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

    Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că:

    Aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

    Obligatorie, pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

    Pronunțată astăzi, 4 iunie 2007.