ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
– SECȚIILE UNITE –
DECIZIA Nr. LXXI (71) din 15 octombrie 2007 Dosar nr. 41/2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008
Sub președinția domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la stabilirea competenței de soluționare a plângerii formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală, când cauza se află în cursul urmăririi penale.
Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 86 de judecători din totalul de 115 aflați în funcție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nițu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în cursul urmăririi penale, competența de a soluționa plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului.
SECȚIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispozițiilor art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată contestarea măsurii asigurătorii, instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar cu privire la competența de soluționare a plângerii formulate în temeiul acestui text de lege.
Astfel, unele instanțe au apreciat că, în raport cu dispozițiile art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este instituită o competență alternativă, plângerea în contra măsurii asigurătorii luate și a modului de ducere la îndeplinire a acesteia poate fi adresată fie procurorului, fie instanței de judecată.
Alte instanțe au considerat că, în cursul urmăririi penale, competența de soluționare a plângerii împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror aparține în exclusivitate procurorului.
În fine, au fost și instanțe care s-au pronunțat în sensul că plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 168 din Codul de procedură penală revine competenței de soluționare a procurorului dacă este formulată în cursul urmăririi penale și, respectiv, instanței de judecată dacă este adresată în cursul judecății.
Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.
În adevăr, prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, reglementându-se contestarea măsurii asigurătorii, s-a prevăzut că „în contra măsurii asigurătorii luate și a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum și orice altă persoană se pot plânge procurorului sau instanței de judecată, în orice fază a procesului penal”.
Formularea „se pot plânge procurorului sau instanței de judecată” nu presupune instituirea unei competențe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept procesual, câtă vreme dispozițiile de ansamblu ale alineatului menționat nu reglementează o astfel de competență, ci doar prevăd posibilitatea pentru persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal.
A considera altfel ar însemna să se contravină principiului legalității procesului penal, instituit prin art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, conform căruia „procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”.
De aceea, modul în care s-a reglementat prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, în urma modificării ce i s-a adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003, competența de soluționare a plângerii contra măsurii asigurătorii nu poate conduce decât la concluzia că legiuitorul a urmărit ca o astfel de plângere să fie adresată organului judiciar cu atribuție de decizie specific fiecărei faze a procesului penal, iar nu oricăruia dintre aceste organe.
De altfel, în art. 275 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, se prevede la alin. 3 că o astfel de plângere „se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală”.
Așa fiind și cum prin nicio altă dispoziție nu se instituie competența alternativă de soluționare a unor asemenea plângeri, se impune să se considere că textul art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a urmărit ca plângerea respectivă să fie soluționată numai de organul judiciar specific fiecărei faze procesuale, adică de procuror în timpul urmăririi penale și de judecător în timpul judecății.
În acest sens mai trebuie observat că, în raport cu specificul normei juridice înscrise în art. 168 din Codul de procedură penală, este exclusă competența concomitentă a mai multor organe judiciare pentru soluționarea plângerii în aceeași fază procesuală, pentru că s-ar contraveni principiului unicității organului judiciar în raport cu fiecare etapă procesuală și s-ar crea o situație inadmisibilă de interferență concomitentă, lipsită de finalitate, între atribuțiile mai multor organe judiciare.
Mai mult, din reglementarea dată prin art. 278 și 2781 din Codul de procedură penală reiese, cu valoare de principiu, că interferența dintre atribuțiile procurorului și cele ale instanței de judecată, în legătură cu soluționarea plângerilor împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, nu poate surveni decât în cazuri strict limitate și numai după parcurgerea unei etape prealabile de soluționare de către procurorul ierarhic superior a unei prime plângeri îndreptate împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor de netrimitere în judecată, emise de procurorul care a instrumentat în cauzele respective.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 168 din Codul de procedură penală revine în competența de soluționare a procurorului atunci când este formulată în cursul urmăririi penale și, respectiv, a instanței de judecată dacă se formulează în cursul judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și stabilesc:
Competența de a soluționa plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului în cursul urmăririi penale și, respectiv, instanței de judecată în cursul judecății.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2007.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei