ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
– SECȚIILE UNITE –
DECIZIA Nr. LXXXI (81) din 10 decembrie 2007 Dosar nr. 54/2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21/11/2008
Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la stabilirea pedepsei ce se execută în cazul infracțiunii de evadare, conform art. 269 alin. 3 din Codul penal.
Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 88 de judecători din totalul de 115 aflați în funcție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că prin pedeapsa ce se execută în cazul infracțiunii de evadare se înțelege pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare adăugată la restul din pedeapsa în curs de executare în momentul evadării.
SECȚIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se relevă că practica judiciară nu este unitară cu privire la înțelesul sintagmei „pedeapsă ce se execută” în cazul infracțiunii de evadare, conform dispozițiilor art. 269 alin. 3 din Codul penal.
Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că, în cazul infracțiunii de evadare, pedeapsa ce se execută se determină prin cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracțiunea de evadare cu cuantumul întregii pedepse în a cărei executare se afla inculpatul.
Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că pedeapsa ce se execută în cazul infracțiunii de evadare se stabilește prin adăugarea pedepsei aplicate pentru infracțiunea de evadare la restul rămas de executat din pedeapsa în curs de executare în care se afla inculpatul în momentul evadării.
Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.
Într-adevăr, prin art. 269 alin. 3 din Codul penal se prevede că „pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a depăși maximul general al închisorii”.
În raport cu această reglementare este evident că pedeapsa aplicabilă pentru infracțiunea de evadare trebuie stabilită de instanță în cadrul individualizării judiciare, în raport cu criteriile generale prevăzute în art. 72 din Codul penal.
Săvârșirea unei infracțiuni de evadare în starea legală de deținere dă naștere unei recidive postcondamnatorii, dar reglementarea prevăzută la art. 269 alin. 3 din Codul penal, referitoare la pedeapsa aplicabilă într-un asemenea caz, constituie o derogare de la dispozițiile art. 39 alin. 1 din același cod, privind contopirea pedepsei stabilite pentru infracțiunea săvârșită ulterior cu pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară.
Derogarea constă în cumulul aritmetic impus de legiuitor prin textul art. 269 alin. 3 din Codul penal dintre pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare și pedeapsa ce se execută.
Desigur că pentru o corectă și uniformă aplicare a textului sus-menționat, în operațiunea de stabilire a pedepsei esențial este să fie clarificată și înțeleasă sintagma „pedeapsă ce se execută”.
Analiza rațională a textului în raport cu principiile care guvernează materia dreptului penal impune concluzia certă că sintagma „pedeapsă ce se execută” nu poate desemna decât acea parte din pedeapsă care, în momentul evadării, a rămas de executat, și nicidecum întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul.
A accepta o interpretare contrară, în sensul că textul se referă la întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul, înseamnă a admite ca persoana condamnată să execute din nou, pentru aceeași faptă, o parte a unei pedepse deja executate.
Or, o asemenea soluție este inadmisibilă, pentru că ar încălca principiul non bis in idem.
Așa fiind, la determinarea concretă a pedepsei ce se execută trebuie să fie avută în vedere sancțiunea totală aplicată definitiv pentru infracțiunea în a cărei executare se afla condamnatul numai atunci când evadarea a intervenit chiar în ziua încarcerării, iar în restul situațiilor, întotdeauna, restul rămas de executat din această pedeapsă, în momentul evadării, dacă fapta a fost săvârșită în cursul executării primei pedepse.
În consecință, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că sintagma „pedeapsă ce se execută”, conținută în dispozițiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În numele legii,
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Sintagma „pedeapsa ce se execută”, conținută în dispozițiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2007.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei