ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
– SECȚIILE UNITE –
DECIZIA Nr. LXXXIII (83) din 10 decembrie 2007 Dosar nr. 57/2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21/11/2008
Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 494 fraza I din Codul de procedură penală, referitoare la instanța competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești în situația în care, prin schimbarea normelor legale de competență, instanța care a judecat cauza în primă instanță nu mai are această competență în momentul introducerii cererii.
Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 88 de judecători din totalul de 115 aflați în funcție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că, în ipoteza modificării normelor privind competența materială, soluționarea cererii de reabilitare revine instanței care, potrivit legii în vigoare la data introducerii acesteia, este competentă să judece fondul cauzei.
SECȚIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la instanța competentă să soluționeze cererea de reabilitare judecătorească în situația în care, prin schimbarea normelor legale de competență, instanței care a judecat cauza în primă instanță nu îi mai revine această competență în momentul introducerii cererii.
Astfel, unele instanțe au decis că instanța competentă să soluționeze cererea de reabilitare este aceea care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea, chiar dacă la momentul introducerii cererii, prin schimbarea normelor legale, competența revine altei instanțe.
Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că, în caz de modificare a competenței materiale, cererea de reabilitare se soluționează de instanța competentă să judece fapta în primă instanță la data introducerii cererii.
Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.
Într-adevăr, potrivit art. 494 din Codul de procedură penală, instanța competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este fie judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare, în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.
Este de observat în această privință că o cerere de reabilitare judecătorească este subsecventă condamnării, așa încât determinarea competenței trebuie să urmeze regimul judecății cauzei în care s-a formulat cererea ulterioară, cum este în cazul reabilitării.
Reiese deci că într-o asemenea situație ne aflăm în fața a două cauze diferite, cea dintâi, în care s-a pronunțat condamnarea, având ca obiect rezolvarea unui raport de drept penal de conflict, stins prin tragerea la răspundere penală a autorului, în vreme ce, în a doua cauză, activitatea jurisdicțională de soluționare a cererii de reabilitare rezolvă un aspect adiacent obiectivului principal al procesului penal.
Mai mult, în timp ce prima activitate jurisdicțională este integrată într-o fază specifică procesului penal, cea de a doua, privind reabilitarea, se situează în afara acestuia, după executarea hotărârii.
De altfel, însuși titlul VI al părții speciale a Codului de procedură penală, care reglementează instituția reabilitării, este particularizat prin denumirea „Proceduri speciale”.
Ca urmare, față de acest caracter autonom al reabilitării, se impune să fie incidentă regula tempus regit actum în aplicarea normelor de procedură penală.
Așa fiind, instanța corespunzătoare celei care a judecat în primă instanță nu poate fi decât aceea care, la data introducerii cererii prin care se solicită reabilitarea, este competentă să judece în primă instanță infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și al art. 4142 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se decide în sensul arătat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În numele legii,
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dispozițiile art. 494 teza I din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:
În caz de modificare a normelor de competență, cererea de reabilitare va fi soluționată de instanța competentă să judece cauza în primă instanță, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2007.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei