ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
– SECȚIILE UNITE –
D E C I Z I A nr. 14 Dosar nr. 35/2008
Sub președinția,
Domnului profesor univ.dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. „a” din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit la data de 9 februarie 2009 pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 299 raportate la prevederile art. 377 din Codul de procedură civilă, referitor la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greșite calificări a căii de atac exercitate de parte.
Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 77 de judecători din totalul de 115 aflați în funcție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a prezentat recursul în interesul legii solicitând admiterea acestuia în sensul că este admisibilă exercitarea căii de atac a recursului împotriva unei decizii pronunțate de o instanță în recurs, dacă aceasta din urmă este rezultatul unei greșite calificări a căii de atac exercitate de parte.
În vederea deliberării, a fost amânată pronunțarea la 16 martie 2009.
SECȚIILE UNITE,
Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 299 raportate la prevederile art. 377 din Codul de procedură civilă, referitor la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greșite calificări a căii de atac exercitate de parte.
Astfel, unele instanțe au apreciat că recursul este admisibil, cu motivarea că, în toate cazurile, calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești este prevăzută de lege, iar calificarea greșită a căii de atac de către instanța care a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate în fond nu poate avea drept consecință înlăturarea dreptului părții de a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obține protecția dreptului său, cu respectarea normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac.
Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că este inadmisibil recursul exercitat împotriva unei decizii pronunțate de o instanță în recurs, urmare recalificării căii de atac exercitate de parte, reținându-se că aprecierea realizată de către o instanță de recurs asupra naturii căii de atac cu care a fost învestită, chiar greșită fiind, nu mai poate fi rediscutată în fața unei instanțe superioare, în raport de caracterul irevocabil al deciziei pronunțate și de puterea lucrului judecat de care aceasta se bucură, caracter care include și toate celelalte aspecte dezbătute în procesul respectiv.
În legătură cu această chestiune de drept, în privința căreia s-a considerat că instanțele nu au un punct de vedere unitar, se constată următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu, sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești”.
Așadar, condiția prioritară prevăzută de sus-menționatele dispoziții legale pentru pronunțarea unei decizii care să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României este ca o anumită chestiune de drept să fi fost soluționată diferit de instanțele judecătorești.
Or, verificarea anexelor la recursul în interesul legii nu evidențiază existența unei practici judecătorești neunitare cu privire la chestiunea de drept în discuție.
Astfel, mai multe decizii ce au fost anexate recursului în interesul legii conțin, într-adevăr, soluția propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a fi adoptată, respectiv cea de admitere a recursului împotriva unei decizii a tribunalului prin care calea de atac exercitată de parte fusese greșit calificată ca fiind recurs.
În celelalte hotărâri, depuse pentru a se demonstra faptul că instanțele au soluționat diferit aceeași problemă de drept, nu se regăsește însă, cu o singură excepție, soluția menționată în recursul în interesul legii și anume cea de respingere ca inadmisibil a recursului exercitat în condițiile ce au fost mai sus arătate.
În cauzele în care au fost pronunțate aceste din urmă hotărâri, recursul nu era îndreptat împotriva unei decizii dată de tribunal în recurs, urmare a recalificării de către acesta a căii de atac exercitate de parte, ci împotriva unei decizii pronunțată de tribunal în soluționarea unei căi de atac pe care a privit-o ca fiind apel.
Instanța care a procedat la recalificarea căii de atac a fost curtea de apel care a apreciat că, în raport de natura litigiului, hotărârea de fond era supusă unei singure căi de atac, respectiv cea a recursului, iar acesta a fost exercitat chiar dacă tribunalul l-a soluționat ca fiind apel.
Ceea ce interesează în prezenta cauză este că această chestiune se situează în afara celei care formează obiectul sesizării, astfel că nu poate fi cercetată.
Așa cum s-a menționat, într-o singură hotărâre se întâlnește cea de a doua opinie menționată în recursul în interesul legii, dar o soluție izolată nu semnifică existența unei practici neunitare.
Pe de altă parte, cum s-a mai arătat, prin recursul în interesul legii se solicită Secțiilor Unite să pronunțe o decizie care să asigure interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 299 raportat la art. 377 din Codul de procedură civilă în sensul că „este admisibilă exercitarea căii de atac a recursului împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în recurs, dacă aceasta din urmă este rezultatul unei greșite calificări a căii de atac”.
Art. 299 din Codul de procedură civilă determină categoriile de hotărâri ce pot forma obiect al recursului, iar art. 377 determină atât categoria hotărârilor definitive (alin. 1) cât și pe cea a hotărârilor irevocabile (alin. 2).
Aceste texte de lege sunt redactate clar și precis neprezentând dificultăți de interpretare, neimpunându-se intervenția Curții printr-un recurs în interesul legii.
În consecință, nefiind îndeplinite condițiile art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă recursul în interesul legii urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D
Resping recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 299 raportate la prevederile art. 377 din Codul de procedură civilă, referitor la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greșite calificări a căii de atac exercitate de parte.
Pronunțată, în ședință publică, azi 16 martie 2009.
PREȘEDINTELE
ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Prof.univ.dr.Nicolae Popa
PRIM MAGISTRAT ASISTENT
Adriana Daniela White