ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
– SECȚIILE UNITE –
Decizie nr. 8/2010 din 18/10/2010 Dosar nr. 8/2010
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 416 din 14/06/2011
Sub președinția doamnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii și sesizarea colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cu privire la consecințele Deciziei Curții Constituționale nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi asupra activității dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal.
Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind prezenți 76 de judecători din 105 aflați în funcție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Gabriela Scutea – adjunct al procurorului general.
Doamna judecător Elena Cîrcei a invocat excepția inadmisibilității recursului în interesul legii, învederând că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât sub aspectul dispozitivului, cât și al considerentelor. Or, a relevat că, în considerentele deciziei vizate prin calea extraordinară de atac, s-a statuat că prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte.
Cu privire la excepția invocată, reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că recursul în interesul legii este admisibil, introducerea acestuia fiind determinată de existența unei practici neunitare după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 62 din 18 ianuarie 2007. În continuare a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că de la data publicării deciziei Curții Constituționale, pronunțată în cadrul controlului de constituționalitate, dispozițiile art. 205-207 din Codul penal nu mai sunt în vigoare.
Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, apreciază că instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar în chestiunea dacă mai sunt în vigoare dispozițiile art. 205-207 din Codul penal după publicarea Deciziei nr. 62/2007 a Curții Constituționale, iar ca urmare constată admisibilitatea recursului în interesul legii declarat în această materie.
SECȚIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii și sesizării colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, constată următoarele:
I. Prin art. 205 și 206 din Codul penal, în vigoare până la modificarea și completarea ce i s-a adus prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, au fost incriminate insulta și calomnia, iar în cuprinsul art. 207 din același cod erau reglementate cazurile de admisibilitate a probei verității pentru aceste două infracțiuni.
Dispozițiile de incriminare și cele referitoare la proba verității în cazul infracțiunilor de insultă și calomnie au fost abrogate expres prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006.
II. Fiind sesizată în această materie, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, a admis excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 privind modificarea și completarea Codului penal sunt neconstituționale.
S-a constatat că abrogarea art. 205, 206 și 207 din Codul penal și dezincriminarea, pe această cale, a infracțiunilor de insultă și de calomnie încalcă prevederile art. 1 alin. (3) și ale art. 21 din Constituția României, republicată, referitoare la unele valori garantate în statul de drept și la principiul liberului acces la justiție, corelat cu dreptul la un proces echitabil și la un recurs efectiv, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
S-a apreciat că prin abrogarea celor 3 texte de lege din Codul penal a fost încălcat și principiul egalității în drepturi prevăzut în art. 16 din Constituție, contravenindu-se totodată și interdicției de lezare a demnității, onoarei, vieții particulare și a dreptului la propria imagine ca urmare a exercitării libertății de exprimare, astfel cum această libertate este limitată prin prevederile art. 30 alin. (6) și (8) din Constituția României, republicată.
III. Ulterior publicării acestei decizii a Curții Constituționale, instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri prin care au soluționat în mod diferit chestiunea de drept dacă mai sunt în vigoare dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal.
Astfel, unele instanțe au apreciat că dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal continuă să fie în vigoare, invocând în acest sens caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și considerând, totodată, că dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 au încetat să mai existe din moment ce Parlamentul nu și-a îndeplinit obligația de a pune de acord reglementările din acest text de lege, constatat neconstituțional, cu prevederile corespunzătoare din Constituție.
S-au invocat, în acest sens, prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, în conformitate cu care „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, iar „Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Au fost invocate și dispozițiile cu conținut similar ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, subliniindu-se că prin alin. (1) din același articol se mai precizează că „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
S-a motivat, în sprijinul punctului de vedere menționat, că și în raport cu reglementările din legea organică a Curții Constituționale se impune să se considere că, în caz de constatare a neconstituționalității unor dispoziții legale de abrogare, acele dispoziții își încetează aplicabilitatea, iar prevederile legale abrogate printr-o dispoziție constatată neconstituțională continuă să fie active și să producă efecte.
În acest sens, a fost invocată și Decizia Curții Constituționale nr. 62/2007, prin care a fost exprimat același punct de vedere.
Alte instanțe, dimpotrivă, au apreciat că dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal nu mai sunt în vigoare, pronunțând soluții de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 10 alin. 1 lit. b din Codul de procedură penală și, respectiv, de respingere a plângerilor formulate în cadrul procedurii prevăzute în art. 2781 din Codul de procedură penală.
Aceste instanțe și-au motivat soluțiile învederând că încetarea efectelor juridice ale unei norme de abrogare, ca urmare a constatării neconstituționalității acesteia, nu determină automat și reintrarea în vigoare a dispozițiilor din acea normă abrogată de legiuitor.
S-a învederat că o asemenea modalitate de reîncriminare a faptelor ar contraveni prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată la 21 aprilie 2010, potrivit cărora „Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv” și „Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial”.
S-a apreciat că a atribui Curții Constituționale prerogativa de a repune în vigoare dispoziții legale de incriminare abrogate ar însemna să i se recunoască acestei autorități un rol legislativ activ, ceea ce ar contraveni însăși reglementărilor din propria sa lege organică, inclusiv prevederilor de ordin constituțional existente în materie.
Ca urmare, s-a conchis, în argumentarea celui de-al doilea punct de vedere, că reincriminarea faptelor de insultă și de calomnie doar pe baza deciziei prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispoziției de abrogare a textelor de lege prin care cele două fapte erau incriminate ar fi în neconcordanță și cu principiul legalității incriminării consacrat prin Constituție și validat prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
IV. Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.
Într-adevăr, prin art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată, se prevede, cu valoare de principiu ce garantează inviolabilitatea libertății individuale, că „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii”, iar în conformitate cu art. 73 alin. (3) lit. h) din aceeași lege fundamentală, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică.
Mai este de subliniat că tot prin Constituția României, republicată, la art. 61 alin. (1), s-a prevăzut că „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a țării”.
Pe de altă parte, este de observat că, în raport cu reglementarea de la art. 7 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional”.
Referindu-se la noțiunea de „drept”, utilizată în acest text din Convenție, Curtea Europeană a explicat că o atare noțiune cuprinde în primul rând normele de ordin legislativ, care trebuie să îndeplinească anumite condiții de accesibilitate și previzibilitate. S-a considerat în acest sens că, pentru a fi îndeplinită condiția privind accesibilitatea pentru cetățeni, este suficient ca legea să fie publicată și previzibilă sub aspectul conținutului, adică modul în care este formulată, termenii folosiți și condițiile impuse a fi respectate să permită oricărei persoane să-i poată anticipa toate efectele.
Or, din moment ce, după abrogarea dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, faptele de insultă și de calomnie nu au mai fost reincriminate, este evident că, în ansamblul lor, persoanele cărora li se adresează legea nu au posibilitatea să cunoască reintrarea acelor fapte în sfera ilicitului penal, pentru a-și adapta în mod corespunzător conduita, spre a nu intra sub incidența răspunderii penale.
Este semnificativ că prin însăși dispozițiile preliminare ale actualului Cod penal, reglementându-se principiul legalității incriminării, s-a înscris la art. 2 că „legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infracțiunilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte”.
De aceea, câtă vreme faptele de insultă și de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracțiuni și că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare.
Prin urmare, neexercitarea de către Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat neconstituțional, nu poate conduce univoc la soluția de suplinire a acestei puteri esențiale în cadrul statului de drept și la emiterea în numele ei, de către o altă autoritate, a unei dispoziții de abrogare, un asemenea procedeu fiind inadmisibil și în raport cu prevederea înscrisă în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prin care s-a stabilit, cu valoare de neînlăturat pentru tehnica legislativă, că „nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial”.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că au încetat să mai fie în vigoare normele de incriminare a insultei și calomniei cuprinse în art. 205 și 206 din Codul penal, precum și prevederile art. 207 din același cod privind proba verității, abrogate prin dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziții declarate neconstituționale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curții Constituționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În numele legii,
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că:
Normele de incriminare a insultei și calomniei cuprinse în art. 205 și 206 din Codul penal, precum și prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verității, abrogate prin dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziții declarate neconstituționale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curții Constituționale, nu sunt în vigoare.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 octombrie 2010.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
LIVIA DOINA STANCIU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White