Înalta Curte de Casație și Justiție a României

 ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Completul competent să judece recursul în interesul legii

 

 DECIZIA Nr.1 din 21 februarie 2011                                        Dosar nr.14/2010 

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul dosarului nr.14/2010 este constituit conform dispoziţiilor art.330⁶ alin.1-2 din Codul de procedură civilă, modificat și completat prin Legea nr.202/2010, și ale art.27 alin.(2) lit.b) din Regulamentul privind organizarea și funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, republicat, modificat și completat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie nr.24/2010.

Conform dispoziţiilor art.330⁶ alin.8 teza întâi din Codul de procedură civilă, la ședinţa de judecată participă toţi judecătorii completului competent să judece recursul în interesul legii.

Ședinţa completului este prezidată de doamna judecător Livia Doina Stanciu – președintele Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie este reprezentat de doamna procuror șef adjunct Antonia Eleonora Constantin.

La ședinţa de judecată participă magistratul-asistent șef de la Secţia de contencios administrativ și fiscal, domnul Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art.27³ din Regulamentul privind organizarea și funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, republicat, modificat și completat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie nr.24/2010.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie privind examinarea în temeiul dispoziţiilor art.38 și art.238 din Codul muncii și ale art.8 și art.24 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, a compatibilităţii clauzelor din contractele individuale de muncă sau din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate cu cele conţinute în dispoziţiile legale și/sau în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Susţinerile reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și dezbaterile au fost consemnate în procesul-verbal al ședinţei din 21 februarie 2011, când completul a rămas în pronunţare cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului în interesul legii.

 

C U R T E A

 Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar referitor la examinarea în temeiul dispoziţiilor art. 38 și art. 238 din Codul muncii, ale art. 8 și art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, a compatibilităţii clauzelor din contractele individuale de muncă sau din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate cu cele conţinute în dispoziţiile legale și/sau în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Prin recursul în interesul legii se arată că unele instanţe de judecată, învestite cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale decurgând din lege și/sau din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional (de ex: drepturi de diurnă pentru delegarea/detașarea în străinătate a angajaţilor unei societăţi comerciale, plata salariului minim brut negociat la nivel naţional) au acordat prioritate principiului negocierii contractului individual de muncă ori a contractului de muncă încheiat la nivel de unitate, fără a examina compatibilitatea clauzelor acestor contracte cu cele cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional.

Totodată, se arată că alte instanţe de judecată, sesizate cu același gen de acţiuni, au analizat compatibilitatea clauzelor contractului individual de muncă sau ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate cu dispoziţiile legale în materie și cu prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, prin aplicarea dispoziţiilor art.238 alin.(1) din Codul muncii, potrivit cărora, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar prin contractele individuale de muncă nu se pot negocia în favoarea salariatului decât drepturi superioare sau cel mult egale cu cele prevăzute în lege sau prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior, s-a dat eficienţă directă clauzelor mai favorabile angajatului. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a apreciat că aceste instanţe au pronunţat hotărârile judecătorești în litera și în spiritul legii.

Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supusă dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, faţă de prevederile art.329 coroborate cu cele ale art.330⁵ din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr.202/2010, pentru considerentele arătate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art.329 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceara Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătorești”.

Conform dispoziţiilor art.330⁵ din Codul de procedură civilă, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătorești irevocabile, care se anexează cereri”.

Prin prezentul recurs în interesul legii, se solicită pronunţarea unei decizii privind „examinarea”, în temeiul dispoziţiilor art.38 și art.238 din Codul muncii și ale art.8 și art.24 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, a compatibilităţii clauzelor din contractele individuale de muncă sau din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate cu cele conţinute în dispoziţiile legale și/sau în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Rezultă astfel că, prin recursul în interesul legii promovat, nu se solicită pronunţarea unei decizii de interpretare și aplicare unitară a dispoziţiilor legale susmenţionate din Codul muncii și din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, ci se solicită „examinarea”, în raport cu dispoziţiile respective, a compatibilităţii unor clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă.

În acest sens, din analiza hotărârilor judecătorești care au stat la baza formulării prezentului recurs în interesul legii, se constată că problema de drept comună în toate litigiile respective vizează în realitate aplicarea, în virtutea prevederilor Contractului colectiv de muncă la nivel naţional, în cazul personalului trimis în străinătate de către societăţile comerciale cu capital privat a dispoziţiilor referitoare la nivelul diurnei cuprinse în H.G. nr.518/1995 privind unele drepturi și obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.

Din analiza acelorași hotărâri judecătorești, reiese și faptul că instanţele nu au fost învestite cu interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art.38 și art.238 din Codul muncii și ale art.8 și art.24 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, a căror „examinare” formează obiectul recursului în interesul legii, ci au fost sesizate cu acţiuni având ca obiect aplicarea dispoziţiilor cuprinse în H.G. nr.518/1995 care stabilesc nivelul diurnei pentru personalul trimis în străinătate.

Este adevărat că instanţele judecătorești ale căror hotărâri au stat la baza promovării recursului în interesul legii au soluţionat în mod diferit problema aplicabilităţii dispoziţiilor H.G. nr.518/1995, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la clauzele cuprinse în contracte individuale sau colective de muncă, însă, prin hotărârile pronunţate, nu a fost soluţionată o problemă de drept prin interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor din Codul muncii sau din Legea nr.130/1996, republicată, menţionate în recursul promovat de procurorul general.

Or, din interpretarea dispoziţiilor citate ale art.329 și art.330⁵ din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat  și completat prin Legea nr.202/2010, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătorești irevocabile o problemă de drept constând în interpretarea și aplicarea unor dispoziţii legale, iar nicidecum o aplicare greșită a legii.

Sub acest aspect, din hotărârile judecătorești depuse în susţinerea recursului în interesul legii, se constată că ceea ce a condus la o greșită aplicare a legii rezidă în aplicarea unor clauze contractuale, iar nu a unor dispoziţii legale în sensul prevederilor art.329 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, întrucât problema de drept supusă dezlegării pe calea recursului în interesul legii privește interpretarea și aplicarea unor clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.329 coroborat cu art.330⁵ din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr.202/2010.

            Pentru considerentele arătate, în temeiul art.330⁷ cu referire la art.329 și art.330⁵ din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr.202/2010,

 

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

             Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie privind examinarea în temeiul dispoziţiilor art.38 și art.238 din Codul muncii și ale art.8 și art.24 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, a compatibilităţii clauzelor din contractele individuale de muncă sau din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate cu cele conţinute în dispoziţiile legale și/sau în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

            Obligatorie conform dispoziţiilor art.330⁷ alin.4 din Codul de procedură civilă.

            Pronunţată în ședinţă publică, astăzi 21 februarie 2011.

 

 Președintele Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie,

Livia Doina Stanciu