Înalta Curte de Casație și Justiție a României

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 23/2011 este constituit conform art. 414⁴ alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat și completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la art. 27² din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința completului este prezidată de doamna judecător Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secțiilor Unite, doamna Cristina Pascu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii – a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a și alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală, respectiv dacă, cu ocazia examenului de temeinicie efectuat în baza textului indicat, simpla constatare a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistența temeiurilor este o condiție prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfășurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza și prin liberarea provizorie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii.

ÎNALTA CURTE,

    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a și alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală, respectiv dacă, la realizarea examenului de temeinicie în baza textului indicat, simpla constatare a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistența temeiurilor este o condiție prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfășurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza și prin liberarea provizorie.

2. Examenul jurisprudențial

Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național, a fost relevată o practică neunitară cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a și alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală, sub aspectul realizării examenului de temeinicie în baza textului indicat, respectiv dacă simpla constatare a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistența temeiurilor este o condiție prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfășurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza și prin liberarea provizorie.

3. Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești

3.1.a) Unele instanțe, făcând trimitere și la scopul procesului penal, au apreciat că, din constatarea subzistenței temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, se impune concluzia că liberarea provizorie nu poate fi acordată.

În argumentarea acestei opinii, instanțele au apreciat că simpla îndeplinire formală a condițiilor prevăzute la art. 160² din Codul de procedură penală nu poate duce automat la admiterea cererii, ci trebuie avute în vedere infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat, amploarea și complexitatea activității infracționale, perioada de timp în care aceasta s-a desfășurat, criterii în raport cu care se apreciază dacă mai subzistă ori nu temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.

3.1.b) La același punct de vedere au aderat și instanțele care, deși nu au analizat subzistența temeiurilor arestării preventive, au considerat că atunci când temeiul arestării preventive l-a constituit art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, pericolul pentru ordinea publică nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate, liberarea provizorie neputându-se dispune.

În motivarea acestei soluții, instanțele au apreciat că pentru a putea fi admisă cererea trebuie analizată și condiția ca lăsarea în libertate a inculpatului să nu prezinte pericol concret pentru ordinea publică, iar în cazul în care temeiul luării măsurii arestării l-a reprezentat art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, este necesar, pentru a se putea dispune liberarea provizorie, ca acest pericol să nu mai subziste, considerându-se că deși în mod formal pentru admiterea cererii de liberare provizorie legea prevede îndeplinirea numai a anumitor condiții, din analiza de ansamblu a dispozițiilor legale aplicabile în materie rezultă și o condiție implicită și anume aceea ca lăsarea în libertate a unei persoane să nu prezinte pericol pentru ordinea publică, caz în care pericolul nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate.

3.1.c) Alte instanțe au apreciat, dimpotrivă, că subzistența temeiurilor în baza cărora a fost dispusă arestarea preventivă este o condiție fără de care instituția liberării provizorii nu este incidentă, o modificare sau încetare a acestor temeiuri atrăgând aplicarea altor instituții de drept procesual penal, respectiv înlocuirea ori revocarea arestării preventive, iar ceea ce se impune a fi examinat în vederea admiterii cererii de liberare provizorie este dacă buna desfășurare a procesului penal poate fi asigurată și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

În susținerea acestui punct de vedere, instanțele au apreciat că acordarea liberării provizorii are ca premisă tocmai menținerea temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, liberarea provizorie presupunând existența măsurii arestării preventive, luată în condiții de legalitate și temeinicie și menținută în aceleași condiții, organul judiciar apreciind că prelungirea ori menținerea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiții, instanța urmând să verifice dacă scopul procesului penal ar putea fi alterat prin punerea în libertate a inculpatului, având în vedere și dispozițiile art. 136 din Codul de procedură penală.

3.1.d) Același punct de vedere a fost exprimat și de instanțele care, după constatarea expresă a faptului că se mențin temeiurile arestării preventive, au admis cererea de liberare provizorie.

Pentru a dispune astfel, instanțele au apreciat că acordarea liberării provizorii nu este împiedicată de menținerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, întrucât dacă acestea ar fi încetat ori s-ar fi modificat, respectiva măsură ar fi trebuit revocată, respectiv, înlocuită, ceea ce se impune analizat fiind dacă scopul măsurii preventive poate fi realizat și prin liberare provizorie, cu impunerea unui control judiciar care, prin conținutul concret al obligațiilor care îl compun, se înfățișează ca o adevărată alternativă legală la însăși arestarea preventivă.

3.1.e) În opoziție cu acest din urmă punct de vedere, alte instanțe au admis cereri de liberare provizorie pe considerentul că pericolul pentru ordinea publică s-a diminuat cu trecerea timpului ori că lăsarea în libertate a inculpatului nu mai prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, chiar și atunci când printre temeiurile în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, alături de cele ale art. 148 lit. f) au fost avute în vedere și dispozițiile art. 148 lit. a) sau d) din Codul de procedură penală.

În motivarea soluțiilor dispuse instanțele au considerat că pericolul social concret avut în vedere la luarea măsurii arestării s-a diminuat în timp, iar sustragerea inculpatului de la urmărirea penală nu mai este de actualitate și că aspectele legate de revolta față de ignorarea valorilor sociale și percepția publică față de necesitatea unei reacții din partea autorității judiciare s-au atenuat ori au dispărut. Alte instanțe au considerat că nu mai există probe din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică ori că temeiurile avute în vedere inițial la luarea măsurii arestării nu se mai mențin în totalitate datorită faptului că cele mai importante probatorii din cauză au fost deja administrate.

3.2. În fine, unele instanțe au concluzionat în sensul că liberarea provizorie nu se poate acorda atunci când arestarea preventivă a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. a), b) sau d) din Codul de procedură penală, chiar dacă a fost avut în vedere la luarea măsurii și cazul prevăzut la art. 148 lit. f) din același cod.

Acest punct de vedere a fost argumentat pe dispozițiile art. 160² alin. 2 teza I din Codul de procedură penală, potrivit cărora liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni, condiție apreciată ca fiind îndeplinită în situația în care temeiul în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a fost art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală. S-a argumentat că liberarea provizorie nu se poate dispune atunci când sunt indicii că inculpatul s-ar putea sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ipoteză avută în vedere atunci când arestarea preventivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 148 lit. a) din Codul de procedură penală, și nici în cazul în care din actele dosarului rezultă că inculpatul ar putea zădărnici aflarea adevărului prin influențarea unui martor, considerent avut în vedere atunci când mandatul de arestare preventivă a fost dat în temeiul art. 148 lit. b) din Codul de procedură penală.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a opinat în sensul că instanța de judecată, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, dacă constată că mai subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă, este obligată să verifice în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de admiterea cererii; dacă constată că nu mai subzistă ori s-au schimbat temeiurile care au impus arestarea preventivă, va dispune revocarea, respectiv înlocuirea arestării preventive.

În ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedură penală, exclusiv, cererea de liberare provizorie este inadmisibilă.

S-a argumentat că analiza temeiniciei cererii de liberare presupune verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 160² alin. 2 din Codul de procedură penală, dar și a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura efectiv scopul măsurilor preventive, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, în acest sens fiind și dispozițiile art. 160⁵ alin. 4 lit. b) și alin. 6 din Codul de procedură penală.

Astfel, s-a concluzionat că pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită și menținută, iar temeiurile arestării să subziste la momentul analizei cererii de liberare, dispozițiile legale care reglementează liberarea provizorie trebuind corelate cu dispozițiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală, care vizează înlocuirea măsurii arestării atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, precum și cu cele ale art. 139 alin. 2 din același cod, care prevăd revocarea măsurii preventive atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menținerea ei, în niciuna dintre cele două ipoteze anterior enunțate liberarea provizorie nefiind soluția legală.

S-a menționat, de asemenea, că deși verificarea menținerii temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea trebuie efectuată, aceasta nu este suficientă, simpla constatare a subzistenței acestora neconducând automat la respingerea cererii de liberare, judecătorul învestit cu soluționarea cererii de liberare provizorie trebuind să verifice modul în care scopul măsurii preventive poate fi atins și prin liberarea provizorie.

Totodată, având în vedere dispozițiile art. 160² alin. 2 din Codul de procedură penală și ale art. 136 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală s-a apreciat că liberarea provizorie nu poate fi acordată în ipoteza luării măsurii arestării preventive întemeiate pe dispozițiile art. 148 lit. a) (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei), iar dispozițiile art. 160² alin. 2 din Codul de procedură penală fac inadmisibilă liberarea provizorie în ipoteza în care arestarea preventivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 148 lit. b) (există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor ori expert sau prin distrugerea, alterarea ori sustragerea mijloacelor materiale de probă), art. 148 lit. c) (există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni) ori art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală (inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune), în cazurile anterior expuse singurele soluții legale care se pot pronunța fiind fie menținerea stării de arest preventiv, în ipoteza în care subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, fie înlocuirea/revocarea măsurii arestării, în ipoteza în care aceste temeiuri s-au modificat, respectiv au dispărut.

Referitor la situația în care temeiul luării măsurii arestării l-a constituit cazul prevăzut de art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, instanța învestită cu soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune trebuie să verifice dacă buna desfășurare a procesului penal este ori nu afectată de liberarea învinuitului sau inculpatului, problema subzistenței pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a persoanei cercetate îl reprezintă făcând parte din analiza preliminară a cererii de liberare provizorie; în cazul în care se constată că acest pericol s-a diminuat ori a dispărut, soluția legală este de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, respectiv de revocare a măsurii arestării, iar nu de admitere a cererii de liberare provizorie.

5. Raportul asupra recursului în interesul legii

Punctul de vedere exprimat de judecătorul raportor a fost în sensul că instanța de judecată, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, dacă constată că subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă ori că acestea s-au modificat, total sau parțial, va verifica în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de judecarea inculpatului în stare de liberare provizorie sub control judiciar/cauțiune, iar dacă se constată că nu mai subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă, se va dispune revocarea arestării preventive.

În susținerea acestei opinii s-a argumentat că rațiunea liberării provizorii constă în garantarea libertății individuale în procesul penal și presupune adoptarea unei măsuri care, fără a fi privativă de libertate, poate asigura desfășurarea normală a procesului penal, în condițiile în care se apreciază că, deși temeiurile pentru luarea măsurii arestării preventive subzistă, totuși, datorită unor temeiuri legate de persoana inculpatului și de circumstanțele cauzei, nu mai este necesară privarea de libertate, prevenția putând fi realizată prin restrângerea unor drepturi, instituția liberării provizorii având caracter provizoriu și facultativ. În acest sens au fost invocate prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale și dispozițiile art. 136 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală și s-a subliniat, în esență, că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional și nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, instanțele având obligația de a analiza posibilitatea dispunerii unor măsuri alternative cum ar fi liberarea provizorie.

Totodată, din analiza normelor interne în materie s-a apreciat că art. 160² și 160⁶ din Codul de procedură penală reglementează condițiile de formă și de fond ale liberării provizorii, iar examinarea și admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt prevăzute în art. 160⁸ din Codul de procedură penală, instanța verificând, într-o primă fază, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, soluționându-se cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.

S-a menționat că examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilă a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită și menținută, în caz contrar fiind incidente dispozițiile art. 139 alin. 2 din același cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menținerea ei, un argument de text în sprijinul acestui punct de vedere fiind dat de dispozițiile art. 160⁵ alin. 4 lit. b) și alin. 6 din Codul de procedură penală.

S-a apreciat, de asemenea, că în cazul modificării, totale sau parțiale, a temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu sunt incidente exclusiv dispozițiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală referitoare la înlocuirea arestării preventive, fiind posibilă și liberarea provizorie (numai dacă sunt îndeplinite și condițiile – pozitive și negative – prevăzute de art. 160² alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, precum și cerința oportunității ce se desprinde din corelarea dispozițiilor art. 160² alin. 2 cu cele ale art. 136 alin. 1 din același cod), deoarece atât obligarea de a nu părăsi localitatea ori țara (măsuri preventive cu care se poate înlocui arestarea preventivă în cazul prevăzut la art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală), cât și liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune (măsuri alternative care asigură scopul măsurilor preventive) au același scop și finalitate, respectiv asigură buna desfășurare a procesului penal cu inculpatul în stare de libertate, permițând în același timp, prin existența garanțiilor stabilite de lege și/sau de instanță, controlul asupra prezentării inculpatului în fața organului judiciar, împiedicarea acestuia să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori ori experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă ori săvârșirea altor infracțiuni; măsurile preventive prevăzute de art. 145 și 1451 din Codul de procedură penală se suprapun practic cu măsurile alternative prevăzute la art. 1602 și 1604 din același cod, cuprinzând obligații asemănătoare instituite în sarcina inculpatului.

S-a argumentat că analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii condițiilor – pozitive și negative – prevăzute la art. 160² alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, cât și a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura efectiv scopul măsurilor preventive, respectiv oportunitatea acesteia, sens în care instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât mai ales la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

S-a concluzionat în sensul că, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât și a jurisprudenței CEDO, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfășurare a procesului penal, putând fi dispusă indiferent de temeiul care a stat la baza arestării preventive, după constatarea îndeplinirii condițiilor formale de admisibilitate, precum și îndeplinirea cerințelor de legalitate, temeinicie și oportunitate.

6. Înalta Curte:

După cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins și prin liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauțiune.

În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care prevăd că persoana arestată sau reținută beneficiază, printre altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările interne în materie, se constată că art. 160⁶ și art. 160² alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.

Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune reprezintă o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală) și care presupune îndeplinirea unor condiții expres reglementate privind cuantumul pedepsei închisorii pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Totodată, dispozițiile art. 160⁶ alin. 2 din Codul de procedură penală reglementează condițiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, condiții care privesc elementele de conținut ale cererii (numele, prenumele, domiciliul și calitatea persoanei care formulează cererea, precum și mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii).

De asemenea, din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale ce reglementează instituția juridică a liberării provizorii se reține că o condiție esențială și prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din conținutul normelor în materie, o constituie preexistența măsurii arestării preventive legal luată (sau, după caz, prelungită ori menținută) față de învinuit sau inculpat.

În ceea ce privește procedura de examinare a cererilor de liberare provizorie se reține că prevederile art. 160⁸ din Codul de procedură penală reglementează examinarea și admiterea în principiu a cererii, respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, se soluționează cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.

Îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determină posibilitatea instanței de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia. Pentru a stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanța trebuie să verifice, pe lângă îndeplinirea condițiilor formale, și îndeplinirea condițiilor de fond, respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie.

Așadar, prevederile legale incidente permit concluzia că acordarea liberării provizorii reprezintă o vocație și nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârșire a faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu instituie o obligație de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.

Examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilă a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită și menținută. În caz contrar sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. 2 din același cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menținerea ei.

Analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 160² din Codul de procedură penală, cât și a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura realizarea efectivă a scopului măsurilor preventive, astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile art. 136 alin. 1 cu trimitere la alin. 2 din Codul de procedură penală, respectiv oportunitatea acestei măsuri. Deși Codul de procedură penală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul persoanei acuzate de a obține liberarea în cursul procedurii, aprecierea cu privire la oportunitatea unei asemenea cereri aparține instanței de judecată, prin raportare la condițiile de admisibilitate și având în vedere necesitatea bunei desfășurări a procesului penal.

În absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

Pentru punerea în libertate provizorie trebuie să fie reținute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstanțele apte a conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate. Aceasta deoarece, deși inclusiv prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se admite că prin gravitatea deosebită a acuzațiilor și prin reacția publicului la acestea se justifică o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, la menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfășurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menținerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivității, riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfășurări a procesului penal.

Totodată, judecătorul trebuie să aprecieze în funcție de datele concrete din dosar dacă temeiurile inițiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reținute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale și sănătatea acestuia.

Astfel, gravitatea unei acuzații nu este prin sine însăși un motiv pertinent și suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deținute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detenția provizorie nu mai poate fi menținută exclusiv în considerarea naturii infracțiunilor și a impactului lor asupra ordinii publice.

De asemenea, reacția opiniei publice nu poate să justifice, în mod singular, privarea de libertate, acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate ar trebui menținută în stare de arest până la pronunțarea unei hotărâri pe fond de către instanța de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii.

În concluzie, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât și a jurisprudenței instanței europene, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfășurare a procesului penal, fiind o măsură restrictivă de drepturi și libertăți care, prin seria de obligații ce pot fi stabilite de instanță în sarcina inculpatului și prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârșirii de noi infracțiuni sau încălcării obligațiilor fixate, asigură garanțiile respectării acestora și a realizării finalității avute în vedere de legiuitor.

Rezultă, așadar, că liberarea provizorie poate fi dispusă indiferent de temeiul care a stat la baza arestării preventive, după constatarea îndeplinirii condițiilor formale de admisibilitate, precum și îndeplinirea cerințelor de legalitate, temeinicie și oportunitate, neputând fi acceptată opinia în sensul că în ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedură penală, cererea de liberare provizorie este inadmisibilă. Acesta întrucât condițiile formale prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt cele cuprinse în art. 160⁶ din Codul de procedură penală, iar o cerere poate fi inadmisibilă doar în situația în care nu este obiectiv încuviințată de lege, când lipsește legitimitatea subiectivă a celui care o folosește sau atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcțională, în sensul că nu poate produce efectele pe care legea a înțeles să i le atribuie în cazul respectiv.

Pe de altă parte nu se poate susține că dacă măsura arestării preventive a fost dispusă legal și apoi prelungită/menținută în aceleași condiții, nu se poate formula o cerere de liberare provizorie întrucât ar exista autoritate de lucru judecat, deoarece cererea de liberare provizorie are obiect și finalitate diferită, liberarea provizorie presupunând subzistența temeiurilor în baza cărora a fost luată măsura arestării.

Astfel, după constatarea îndeplinirii cerințelor de admisibilitate prevăzute la art. 160⁶ din Codul de procedură penală, a condiției pozitive prevăzute la alin. 1 al art. 160² din Codul de procedură penală, precum și a subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive, judecătorul va verifica, în cadrul examenului de temeinicie a cererii, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei în discuție, dacă există sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414⁴ și 414⁵ din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

 În numele legii

   D E C I D E:

    Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a și alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală stabilește că:

Instanța de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului.

Obligatorie, potrivit art. 414⁵ alin. 4 din Codul de procedură penală. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2011.

 

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,
Cristina Pascu