Decizia nr. 19 din 04 iunie 2015

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

    COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

 Decizie nr. 19/2015 din 04/06/2015                             Dosar nr. 1.151/1/2015/HP/P 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 590 din 05/08/2015

    Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală – judecător-raportor
Mariana Ghena – judecător la Secţia penală
Leontina Şerban    – judecător la Secţia penală
Florentina Dragomir – judecător la Secţia penală
Rodica Cosma – judecător la Secţia penală
Aurel Gheorghe Ilie – judecător la Secţia penală
Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală
Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală
Mihaela Albu – magistrat-asistent

    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel Bucureşti – prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

    La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Albu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Justina Condoiu.

    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel şi tribunale. De asemenea, au fost depuse şi puncte de vedere transmise de domnul profesor universitar doctor Valerian Cioclei din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti şi Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”.

    A mai învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

    La data de 12 mai 2015 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – prin Adresa nr. 7.988/C/770/III-5/2015 a adus la cunoştinţă că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse şi concluzii scrise.

    Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, în ceea ce priveşte problema de drept ridicată de Curtea Militară de Apel Bucureşti – în cauza de faţă, dacă sub imperiul Codului penal anterior, exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii erau recunoscute drept cauze justificative speciale, reglementate în partea specială a codului sau în legi speciale, în actuala reglementare îşi găsesc consacrarea explicită prin dispoziţiile art. 21 din Codul penal. Totodată, fundamentul lor rezidă în unitatea ordinii juridice, fiind de neconceput ca o activitate autorizată sau ordonanţă de o normă juridică să fie considerată ilicită de către o altă normă. De altfel, pentru a putea legitima invocarea unei cauze justificative este necesar ca drepturile recunoscute de lege (activitatea în îndeplinirea cărei se comite fapta incriminată) să fie exercitate cu bună-credinţă, deci cu respectarea limitelor explicite şi implicite stabilite de norma legală pentru desfăşurarea sa. Adoptată sub imperiul Codului penal anterior, Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 nu prevede, prin dispoziţiile art. 34 alin. (2), o cauză justificativă pentru pacient. Pentru a putea fi calificată astfel, s-ar fi impus ca, fapta pacientului de a oferi bani sau alte foloase angajaţilor sau unităţii sanitare după îndeplinirea actului medical al cărui beneficiar a fost să îndeplinească, în prealabil, condiţiile de tipicitate ale unei infracţiuni. Or, sub imperiul Codului penal anterior, fapta de a promite, oferi sau de a da foloase necuvenite nu era incriminată, voinţa legiuitorului fiind să incrimineze, prin dispoziţiile art. 256, doar fapta de primire de foloase necuvenite de către funcţionar.

    De altfel, un alt argument în susţinerea acestei interpretări este dat de principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei, care impune respectarea a două reguli esenţiale: interzicerea aplicării analogiei în dreptul penal şi stricta interpretare a normelor de drept penal, dar niciuna nu are un caracter absolut, ci sunt susceptibile de excepţii. În acest sens, prin sintagma „cu respectarea legii” trebuie înţeleasă conformarea conduitei pacientului la dispoziţiile legale care reglementează transferul dreptului de proprietate, legiuitorul condiţionând permisiunea acordată de această conformare. Doar în lipsa acestei sintagme, doar în beneficiul pacientului care doar oferă şi doar pentru cauzele cărora le este aplicabil Codul penal în vigoare, dispoziţia legală ar putea fi interpretată ca având natura unei cauze justificative.

    Concluzionând, reprezentantul Ministerului Public a solicitat, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, admiterea sesizării prin care Curtea Militară de Apel Bucureşti a cerut dezlegarea chestiunii de drept deduse judecăţii, respectiv dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, rămânând în pronunţare asupra sesizării formulate.

ÎNALTA CURTE,

    Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

   I. Titularul şi obiectul sesizării

    Prin Încheierea de şedinţă din data de 16 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 34/753/2013, Curtea Militară de Apel Bucureşti a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept în sensul de a se stabili dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

   II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 34/753/2013 al Curţii Militare de Apel Bucureşti

    Curtea Militară de Apel Bucureşti a fost sesizată să soluţioneze apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia pentru combaterea infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari şi inculpatul M.I. împotriva Sentinţei penale nr. 21 din data de 26 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 34/753/2013.

    Prin Sentinţa penală nr. 21 din data de 26 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 34/753/2013 al Tribunalului Militar Bucureşti, a fost achitat inculpatul M.I. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală pentru infracţiunea de luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. 1 din Codul penal anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

    În baza art. 396 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, a fost achitat acelaşi inculpat M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 256 alin. 1 din Codul penal anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

    Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia pentru combaterea infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari şi inculpatul M.I.

    Prin Încheierea de şedinţă din data de 16 februarie 2015 a Curţii Militare de Apel Bucureşti a fost pusă în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinându-se următoarele:

   – Curtea de apel a fost învestită cu judecarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală, care prevăd că hotărârea pronunţată de această instanţă, fie în sensul respingerii, fie în sensul admiterii apelurilor cu care a fost sesizată, este definitivă;

   – lămurirea chestiunii de drept cu care a fost sesizată depinde de soluţionarea pe fond a cauzei, în ce priveşte infracţiunea de primire de foloase necuvenite, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 256 din Codul penal anterior, recalificată prin dispoziţiile art. 289 din Codul penal în infracţiunea de luare de mită;

   – problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.

   III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    Instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept supusă dezlegării a arătat că, prin dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, se dispune că personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul niciunei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective”, iar prin dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii. Până la data pronunţării încheierii de sesizare nu s-a format o jurisprudenţă cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 în cadrul Curţii Militare de Apel Bucureşti.

    Referitor la chestiunea prealabilă pusă în discuţie, s-a susţinut că dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 sunt dispoziţii prin care se instituie un drept în favoarea angajaţilor unei unităţi sanitare în care a fost îngrijit un pacient de a primi plăţi suplimentare sau donaţii din partea pacientului, drept care trebuie să fie exercitat în condiţiile prevăzute de lege.

    Prin urmare, exercitarea dreptului arătat în alineatul precedent, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, are ca efect incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza l din Codul penal privitoare la cauza justificativă prin care caracterul antijuridic al faptei în care se concretizează exercitarea acestui drept este înlăturat.

    Asupra faptului că dreptul de a primi de la un pacient donaţii de către angajaţii unităţii sanitare în care a fost îngrijit pacientul care face o asemenea liberalitate a fost exercitat licit sau ilicit urmează a se pronunţa instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei, care va analiza dacă persoana donatarului îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea civilă privitoare la capacitatea de a primi liberalităţi de la pacientul tratat medical.

    De asemenea, instanţa de judecată, pentru a da eficienţă juridică dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 46/2003, va analiza şi dacă pentru acordarea serviciilor medicale personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare a supus pacientul oricărei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze, inclusiv prin menţinerea în cadrul unităţii sanitare la nivel de zvon public, prin lipsa oricăror acţiuni de combatere, a faptului că pentru acordarea serviciilor medicale este necesară efectuarea de plăţi sau liberalităţi de către pacient.

    Referitor la formularea solicitării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Militară de Apel Bucureşti a apreciat că se impune cenzurarea cererii formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia pentru combaterea infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari, întrucât prin dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 nu se dezincriminează infracţiunea de primire de foloase necuvenite sau cea de luare de mită, ci doar se înlătură caracterul ilicit al faptei prin care se primesc plăţile sau donaţiile efectuate de pacienţi în favoarea angajaţilor unităţii sanitare în care a fost îngrijit pacientul.

    Concluzionând, Curtea Militară de Apel Bucureşti a susţinut că chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei de faţă, în ce priveşte infracţiunea de primire de foloase necuvenite, vizează excluderea răspunderii penale nu ca urmare a faptului că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală, ci ca urmare a faptului că această faptă are caracter licit, întrucât săvârşirea ei este consecinţa exercitării unui drept prevăzut de lege.

   IV. Punctul de vedere al inculpatului cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

    Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat M.I. a transmis la dosar un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, solicitând să se constate că procedura specială a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu este la îndemâna părţii, astfel că numai completul de judecată poate aprecia ca fiind utilă această sesizare, dar în opinia sa nu consideră că ar fi vorba de o dezincriminare, ci de exercitarea unui drept prevăzut de lege, deci de existenţa unei cauze justificative, pentru că fapta reţinută în sarcina apelantului-inculpat îndeplineşte în totalitate condiţiile de tipicitate prevăzute de norma incriminatoare.

    Totodată, apărătorul ales al inculpatului a făcut referire la art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, arătând că orice lege trebuie să aibă norme metodologice de aplicare, iar pacienţii pot oferi unităţii sanitare unde au fost îngrijiţi plăţi sau foloase, şi a învederat că înţelege să lase la aprecierea instanţei cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public.

   V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

    La nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele opinii:

    Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Cluj şi Curtea de Apel Galaţi au comunicat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în materie, fiind exprimate opinii juridice, în sensul incidenţei cauzei justificative prevăzute de art. 21 din Codul penal.

    Curtea de Apel Braşov a comunicat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în materie, fiind exprimate două opinii juridice: prima opinie, în sensul inadmisibilităţii sesizării (cu motivarea că, sub aparenţa dezlegării unei chestiuni de drept se solicită o soluţie care vizează rezolvarea conflictului de drept penal supus judecăţii), şi a doua opinie, în sensul că, în aplicarea art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, vor trebui respectate dispoziţiile care reglementează donaţia, în special cele cuprinse în art. 1.011 alin. (2) teza a III-a din Codul civil.

    Curtea de Apel Craiova a comunicat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în materie, fiind exprimate două opinii: opinia majoritară, în sensul că art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 nu dezincriminează infracţiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 din Codul penal anterior, dar nici infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din Codul penal actual (s-au făcut trimiteri la raportul dintre normele speciale şi normele generale, tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, norma specială trebuind să fie atât în aceeaşi materie, cât şi de acelaşi nivel, potrivit art. 73 alin. (1) din Constituţie, legile organice având forţă juridică superioară celor ordinare), şi opinia minoritară, nemotivată, care este în sensul incidenţei art. 21 alin. (1) din Codul penal, însă numai dacă se respectă condiţia cu respectarea legii.

    Curtea de Apel Oradea şi Curtea de Apel Timişoara au comunicat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în materie, fiind exprimată opinia în sensul că, în aplicarea art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 şi stabilirea eventualei incidenţe a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul penal, pentru oferirea sumelor de bani vor trebui respectate dispoziţiile legale, inclusiv cele privind donaţia (forma autentică, în toate cazurile, indiferent de sumă şi de felul plăţilor, medicul fiind obligat să declare veniturile pentru a fi fiscalizate).

    Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Alba Iulia au comunicat că, întrucât nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în materie, nu au fost exprimate opinii juridice.

    Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că nu a identificat hotărâri judecătoreşti în materie, menţionând, fără argumentare, că o parte a magistraţilor sunt în sens favorabil opiniei completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    Curtea de Apel Constanţa a menţionat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în materie, fiind exprimată opinia juridică în sensul incidenţei art. 21 alin. (1) din Codul penal, însă numai dacă se respectă toate cerinţele legii, inclusiv condiţia referitoare cu respectarea legii.

    Judecătorii Tribunalului Mureş au opinat în sensul că dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 sunt neconstituţionale întrucât încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi creează o discriminare faţă de celelalte categorii de funcţionari publici care nu pot primi astfel de plăţi suplimentare sau donaţii, fiind de natură să acopere o infracţiune.

   VI. Constatarea judecătorului-raportor cu privire la opiniile juridice ale instanţelor judecătoreşti:

   – nu au fost identificate la instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003, nici anterioare şi nici ulterioare datei de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a Codului penal;

   – cu o singură excepţie, în opiniile juridice transmise Înaltei Curţi nu s-a făcut o examinare distinctă a aplicării art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003 pentru cazul medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, respectiv, pentru cazul medicului care îşi desfăşoară activitatea într-un spital privat;

   – nu s-a făcut trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014 prin care s-a statuat că „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a ll-a din Codul penal.

   VII. Opinia specialiştilor consultaţi

    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

    A transmis punctul de vedere domnul profesor universitar doctor Valerian Cioclei din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, în care se arată că exercitarea dreptului pacientului de a oferi plăţi suplimentare sau donaţii angajaţilor ori unităţii unde a fost îngrijit (deci numai după acordarea îngrijirilor medicale), drept prevăzut în art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, atrage incidenţa cauzei justificative prevăzută de art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

    Specialiştii din cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” au opinat, în sensul că exercitarea dreptului pacientului de a oferi plăţi suplimentare sau donaţii angajaţilor ori unităţii unde a fost îngrijit – numai după acordarea îngrijirilor medicale -, drept prevăzut în art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, atrage incidenţa cauzei justificative prevăzută de art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal ce va opera atât în privinţa pacientului, în raport cu infracţiunea de dare de mită, cât şi în privinţa medicului (angajatului unităţii medicale), în raport cu infracţiunea de luare de mită (primire de foloase necuvenite în Codul penal anterior).

   VIII. Examenul jurisprudenţei

   1. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale – Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014.

    Din decizia menţionată sunt relevante următoarele paragrafe cu privire la opinia Curţii Constituţionale referitoare la neconstituţionalitatea instituirii unor excepţii de la egalitatea în faţa legii:

    „Însă consacrând la nivel normativ cauza de impunitate a acestor persoane cu privire la infracţiuni care aduc atingere instituţiilor fundamentale ale statului de drept, legiuitorul reglementează un regim juridic distinct, de natură să le confere un statut privilegiat faţă de restul persoanelor care exercită funcţii şi demnităţi publice, şi care rămân circumscrise noţiunii de «funcţionar public». Aşa fiind, în mod paradoxal, legiuitorul extrage din aria de incidenţă a răspunderii penale tocmai persoanele care ocupă funcţii reprezentative în stat şi care exercită prerogative de putere reală, persoane ale căror fapte de natură penală produc consecinţe grave asupra bunei funcţionări a autorităţilor publice, asupra actului decizional care priveşte interesul general al societăţii şi, nu în ultimul rând, asupra încrederii cetăţenilor în autoritatea şi prestigiul instituţiilor statului.”

    Pe de altă parte, Curtea a constatat că statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,fără privilegii şi fără discriminări”. Mai mult, dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravin şi prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie. Într-adevăr, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate în considerarea lor şi aplicabile numai în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”.

   2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    Pentru perioada 2003 (când a fost publicată Legea nr. 46/2003)-1 februarie 2014 (când a intrat în vigoare actualul Cod penal) nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în care a fost examinată incidenţa art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003 în raport cu infracţiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 din Codul penal anterior.

    De asemenea, nici ulterior datei de 1 februarie 2014 nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în care a fost examinată incidenţa art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003 în raport cu infracţiunile de corupţie reglementate de noul Cod penal.

   3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

    Nu au fost identificate hotărâri relevante ale Curţii Europene a Drepturilor Omului

   IX. Dispoziţii legale incidente

    Art. 16 din Constituţia României – Egalitatea în drepturi

    „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

    (2) Nimeni nu este mai presus de lege. […]”;

    Art. 1 alin. (1) din Codul penal

    „(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.”;

    Art. 256 din Codul penal din 1969 – Primirea de foloase necuvenite

    „Primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. […]”;

    Art. 289 din Codul penal – Luarea de mită

    „(1) Fapta funcţionarului public, care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

    (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.”;

    Art. 21 din Codul penal – Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

    „Art. 21. – (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.

    (2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.”

    Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

    „Art. 31. – (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:

    a) salariul de bază;

    b) sporul pentru vechime în muncă;

    c) abrogat;

    d) abrogat.

    (2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

    (3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.”;

    „Art. 43. – (1) Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.

    (2) Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.

    (3) Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege.”;

    „Art. 47. – (1) Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.

    (2) La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.”

    Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare

    „Art. 1. – Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege.

    Cadrele militare sunt în serviciul naţiunii.”:

    „Art. 6. – În exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie potrivit legii penale. […]”;

    „Art. 7. – Îndatoririle, drepturile şi libertăţile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituţia României, de legile ţării şi de prezentul statut.

    Profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii.”;

    „Art. 9. – (1) Cadrele militare in activitate au dreptul la:

    a) solda lunară, compusă din solda de grad, solda de funcţie, gradaţii şi indemnizaţii, precum şi la prime, premii, sporuri si alte drepturi băneşti, ale căror cuantumuri se stabilesc prin hotărâre a Guvernului;

    b) echipament, hrană, asistenţă medicală, medicamente, locuinţă de serviciu, gratuite, concedii şi scutiri medicale plătite, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

    c) abrogat;

    d) documente de transport gratuit pentru efectuarea concediului de odihnă sau în cazul mutării dintr-o garnizoană în alta, potrivit reglementarilor în vigoare;

    e) suportarea de către Ministerul Apărării Naţionale a sumelor necesare pentru asigurarea asistenţei juridice a cadrelor militare pentru fapte săvârşite de către acestea în exercitarea, potrivit legii, a atribuţiilor de serviciu, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale.”

    Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare

    „Art. 2. – (1) Asistenţa de sănătate publică reprezintă efortul organizat al societăţii în vederea protejării şi promovării sănătăţii populaţiei. Asistenţa de sănătate publică se realizează prin ansamblul măsurilor politico-legislative, al programelor şi strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate, precum şi prin organizarea instituţiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor necesare. […]”

    „Art. 165. – (1) Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii medicale.

    (2) Spitalul poate fi public, public cu secţii sau compartimente private sau privat. Spitalele de urgenţă se înfiinţează şi funcţionează numai ca spitale publice.

    (3) Spitalele publice, prin secţiile, respectiv compartimentele private, şi spitalele private pot furniza servicii medicale decontate din asigurările sociale de sănătate, în condiţiile stabilite în Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, din alte tipuri de asigurări de sănătate, precum şi servicii medicale cu plată, în condiţiile legii.”;

    „Art. 168. – (1) Spitalul asigură condiţii de investigaţii medicale, tratament, cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nozocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

    (2) Spitalul răspunde, în condiţiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nozocomiale, precum şi pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor.”;

    „Art. 171. – (1) Spitalele se organizează şi funcţionează, pe criteriul teritorial, în spitale regionale, spitale judeţene şi spitale locale (municipale, orăşeneşti sau comunale).

    (2) Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de specificul patologiei, în spitale generale, spitale de urgenţă, spitale de specialitate şi spitale pentru bolnavi cu afecţiuni cronice.

    (3) Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de regimul proprietăţii, în:

    a) spitale publice, organizate ca instituţii publice;

    b) spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat;

    c) spitale publice în care funcţionează şi secţii private.

    (4) Din punct de vedere al învăţământului şi al cercetării ştiinţifice medicale, spitalele pot fi:

    a) spitale clinice cu secţii universitare;

    b) institute.

    (5) În funcţie de competenţe, spitalele pot fi clasificate pe categorii. Criteriile în funcţie de care se face clasificarea se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii.”;

    „Art. 188. – (1) Spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi din alte surse, conform legii.”;

    „Art. 190. – (1) Spitalele publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii şi ale ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, cu excepţia spitalelor din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale, primesc, în completare, sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, care vor fi utilizate numai pentru destinaţiile pentru care au fost alocate, după cum urmează:

    a) de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii sau al ministerelor ori instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, precum şi prin bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru spitalele clinice cu secţii universitare;

    b) de la bugetul propriu al judeţului, pentru spitalele judeţene;

    c) de la bugetele locale, pentru spitalele de interes judeţean sau local.

    [. . .]

    (5) Spitalele publice pot realiza venituri suplimentare din:

    a) donaţii şi sponsorizări;

    b) legate; […]”

    Art. 21 „Comportamentul profesional şi etic” din anexa nr. 2 la Hotărârea Adunării generale naţionale a Colegiului Medicilor din România nr. 2/2012 privind adoptarea Statutului şi a Codului de deontologie medicală ale Colegiului Medicilor din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 7 mai 2012.

    „(1) Medicul trebuie să fie un model de comportament profesional şi etic, fiind în permanenţă preocupat de creşterea nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului profesiunii medicale. []”

   X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

    Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – a propus următoarea soluţie cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării:

    În aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 se interpretează în sensul că fapta medicului de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi nu constituie exercitarea unui drept recunoscut de lege, neatrăgând incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

   XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

    Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

   XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

    Examinând sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel Bucureşti în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

   A. Cu privire la admisibilitatea sesizării:

    În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

    Sesizarea ce face obiectul cauzei de faţă este admisibilă, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel: Dosarul nr. 34/753/2013 se află pe rolul Curţii Militare de Apel Bucureşti, în faza de judecată a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia pentru combaterea infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari şi de inculpatul M.I. împotriva Sentinţei penale nr. 21 pronunţate de Tribunalul Militar Bucureşti la data de 26 martie 2014;

   – există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei referitoare la infracţiunea de primire de foloase necuvenite, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 256 din Codul penal anterior;

   – problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar existenţa chestiunii de drept s-a constatat în cursul judecăţii.

   B. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare s-a solicitat

    Dezlegarea chestiunii de drept cu care Înalta Curte a fost sesizată, respectiv să se stabilească dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. ( 2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal, presupune lămurirea prealabilă a următoarelor chestiuni de drept:

   – care este înţelesul condiţiei cu respectarea legii şi, dacă această condiţie, prevăzută de art. 34 alin. (2), are acelaşi conţinut în cazul medicului angajat sau care îşi desfăşoară activitatea în unităţi spitaliceşti/unităţi medicale private, respectiv în cazul medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate;

   – dacă în cazul medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate există incapacităţi/interdicţii de a primi plăţi suplimentare sau donaţii.

    Conform unor opinii, art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 ar reglementa expres dreptul pacientului la recunoştinţă.

    Dreptul la recunoştinţă în sens larg ar putea intra în discuţie şi în cazul altor profesii în care, particular, se creează o anumită legătură interpersonală ca urmare a unei acţiuni/ activităţi/intervenţii de excepţie, cu rezultate deosebite (cazul poliţistului care, riscându-şi propria viaţă, fie în timpul programului, fie în afara acestuia, intervine şi salvează viaţa victimei supuse unei grave agresiuni; cazul pompierului care, punându-şi viaţa în pericol, dincolo de limitele rezonabile impuse de lege profesiei, salvează viaţa unei persoane într-o casă incendiată; cazul educatorului ori profesorului care, printr-o activitate deosebită, educă şi cizelează aptitudini şi abilităţi de excepţie unui elev care câştigă premii naţionale/internaţionale şi dobândeşte consacrare într-un domeniu al culturii, ştiinţei etc.).

    În cauza penală aflată pe rolul instanţei care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la aceste aspecte se adaugă o particularitate rezultată din calitatea de militar a medicului, adică persoană care este supusă şi altor rigori impuse de statutul de militar, iar nu numai de statutul de medic într-o unitate publică.

    Deşi legiuitorul a adoptat, în anul 2003, deci în urmă cu peste 12 ani, norma înscrisă în art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003, până în prezent nu au fost elaborate şi publicate acte normative subsecvente prin care să detalieze textul legal şi să explice: – noţiunea de „plăţi suplimentare”; – condiţia „cu respectarea legii”.

    Această situaţie poate sugera fie ipoteza că, ulterior adoptării legii, cu referire la art. 34 alin. (2), nu s-au apreciat necesare completări, textul urmând să fie aplicat în condiţiile generale ale legii, fie ipoteza nefinalizării demersului legislativ (Ordinul ministrului sănătăţii nr. 386/2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 22 aprilie 2004).

    Dacă art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 prevede posibilitatea pacientului (chiar interpretată ca un veritabil drept al pacientului) de a oferi plăţi suplimentare sau donaţii medicului („Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii”), această posibilitate recunoscută legislativ pacientului nu impune obligaţia medicului de a accepta aceste liberalităţi.

    Examinarea jurisprudenţei instanţelor din România, aşa cum aceasta este publicată în modalităţi accesibile (informatice), nu a relevat cauze penale în care oferirea de către pacient de plăţi suplimentare sau donaţii medicului din unităţi spitaliceşti publice a fost realizată „cu respectarea legii”, iar pacientul sau medicul au fost trimişi în judecată şi, respectiv, condamnaţi ori achitaţi.

    De asemenea, opiniile specialiştilor au avut în vedere, în exclusivitate, aspectul teoretic, fără examinarea unor incompatibilităţi/interdicţii/restrângeri de drepturi impuse de statutul de funcţionar public, respectiv de statutul de militar al medicului care primeşte de la pacient plăţi suplimentare sau donaţii, în exercitarea dreptului la recunoştinţă menţionat în art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003.

    În Codul penal „Carol al II-lea”, această cauză justificativă era definită ca „ordinul legii şi comanda autorităţii legitime”. Existenţa unei obligaţii impuse de lege sau a unei obligaţii impuse de autoritatea competentă de a se comite o faptă care întruneşte trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni naşte un conflict între voinţa legiuitorului care ordonă sau autorizează o faptă şi tot voinţa legiuitorului prin care incriminează o faptă săvârşită în executarea sau cu autorizarea legii. Un astfel de conflict nu poate fi soluţionat decât de legiuitor, care trebuie să stabilească în ce condiţii are prioritate ordinul sau autorizaţia legii faţă de voinţa exprimată în norma de incriminare. Această cauză justificativă exprimă interesele ordinii juridice de ansamblu, de a fi respectată voinţa autorităţii publice de la care emană, ca o garanţie a legalităţii. În multe cazuri, ordinul legii justifică acţiunile menţionate, dacă acestea se menţin în limitele necesităţii care a impus utilizarea lor. Justificarea acestor fapte prevăzute de legea penală, săvârşite din ordinul legii, este fundamentată mai întâi pe utilitatea ei socială şi apoi pe ideea că ea exprimă voinţa legii care a ordonat-o, şi nu voinţa celui care a executat ordinul.

    În situaţia acestei cauze justificative făptuitorul se supune legii sau autorităţii legitime, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, cu voinţă şi conştiinţă (de exemplu, gardianul care îl împuşcă mortal pe deţinutul care fuge de sub escortă este apărat de pedeapsă pentru că legea reglementează o astfel de situaţie, prevăzând că armele pot fi folosite în această situaţie). Din acest motiv, „ordinul legii sau al autorităţii legitime” era cunoscut sub denumirea de „teoria supunerii pasive”.

    În „Expunerea de motive, secţiunea 1, titlul proiectului de act normativ, Codul penal” se menţionează următoarele:

    „Capitolul al II-lea este consacrat cauzelor justificative, împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – caracterul nejustificat. Este vorba de împrejurări care operează in rem, efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor.

    Exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii au aceeaşi sferă de cuprindere ca şi „ordinul sau autorizarea legii şi comanda autorităţii legitime” consacrată de Codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislaţiilor (art. 20 pct. 7 din Codul penal spaniol, art. 51 din Codul penal italian, art. 36 din Codul penal portughez etc.)”.

    În doctrina juridică modernă această cauză justificativă este cunoscută sub denumirea „ordinul sau autorizarea legii şi comanda autorităţii legitime”, cele mai frecvente referiri fiind cu privire la „dreptul de corecţie al părinţilor asupra copiilor minori”, „exercitarea unor drepturi constituţionale”, „autorizarea oficială” şi, în sfârşit, „exercitarea unor drepturi ale creditorului”.

    În demersul juridic menţionat este obligatoriu a se face aplicarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, prin care s-a statuat că „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal”).

    De asemenea, este obligatorie examinarea principiilor menţionate în Decizia nr. 2/2014 a Curţii Constituţionale a României în care se arată:

    „statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia «cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări». Mai mult, dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravin şi prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie. Într-adevăr, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate în considerarea lor şi aplicabile numai în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia «nimeni nu este mai presus de lege».”

    Chiar dacă se admite existenţa unui drept al medicului de a primi plăţi suplimentare sau donaţii, corelativ dreptului pacientului de a oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare ori donaţii, cu respectarea legii, este evident că „respectarea legii” se referă atât la respectarea legii de „pacient”, cât şi la respectarea legii de „angajaţii unităţii”, atunci când, pe de o parte, pacientul oferă plăţi suplimentare sau donaţii, iar, pe de altă parte, „angajaţii” unităţii medicale primesc aceste plăţi suplimentare sau donaţii.

    Este posibil ca pacientul să ofere plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii (împrejurare care poate fi de natură să excludă orice răspundere penală), însă primirea acestora să nu se facă de către „angajaţi” cu respectarea legii deoarece chiar legea interzice primirea unor plăţi suplimentare sau donaţii de către aceştia din urmă.

    Or, potrivit principiilor care stau la baza Statutului funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare):

    „Art. 31. – (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:

    a) salariul de bază;

    b) sporul pentru vechime în muncă;

    c) abrogat;

    d) abrogat.

    (2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

    (3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.”;

    „Art. 43. – Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.

    (2) Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.

    (3) Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzută de lege.”;

    „Art. 47. – (1) Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.

    (2) La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.”

    Cu privire la particularitatea cauzei penale în care a fost sesizată Înalta Curte (calitatea de militar a medicului), se mai reţin următoarele:

    Conform Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare:

    „Art. 1. – Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege.

    Cadrele militare sunt în serviciul naţiunii.”;

    „Art. 6. – În exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie potrivit legii penale. […];

    Art. 7. – Îndatoririle, drepturile şi libertăţile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituţia României, de legile ţării si de prezentul statut.

    Profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii.”;

    „Art. 9. – ” Cadrele militare în activitate au dreptul la:

   a) solda lunară, compusă din solda de grad, solda de funcţie, gradaţii şi indemnizaţii, precum şi la prime, premii, sporuri şi alte drepturi băneşti, ale căror cuantumuri se stabilesc prin hotărâre a Guvernului;

   b) echipament, hrană, asistenţă medicală, medicamente, locuinţă de serviciu, gratuite, concedii şi scutiri medicale plătite, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

   c) reduceri sau scutiri de impozit pe venit şi ale cuantumului chiriei, ajutoare şi alte drepturi, potrivit reglementarilor în vigoare;

   d) documente de transport gratuit pentru efectuarea concediului de odihnă sau în cazul mutării dintr-o garnizoană în alta, potrivit reglementărilor în vigoare;

   e) suportarea de către Ministerul Apărării Naţionale a sumelor necesare pentru asigurarea asistenţei juridice a cadrelor militare pentru fapte săvârşite de către acestea în exercitarea, potrivit legii, a atribuţiilor de serviciu, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale.”

    În măsura în care prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, s-a statuat că „medicul (angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal”), se deduce consecinţa juridică că medicul care are calitatea de funcţionar public (angajat al unei unităţi spitaliceşti din sistemul public de sănătate) nu poate primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003.

    O concluzie contrară ar fi de natură, pe de o parte, să aducă atingere celor statuate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, iar, pe de altă parte, să instituie o excepţie de la obligaţiile impuse prin lege oricărui funcţionar public, indiferent de semnificaţia/înţelesul noţiunii de „funcţionar public” din dreptul administrativ sau din dreptul penal, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 2/2014 a Curţii Constituţionale a României.

    Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 34/753/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

    Va stabili că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

    În consecinţă, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

    Admite sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel, în Dosarul nr. 34/753/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I din C. pen.”.

    Stabileşte că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din C. pen.

    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) Cod procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2015.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
judecător Mirela Sorina Popescu

Magistrat-asistent,
Mihaela Albu