Decizia nr. 22 din 27 noiembrie 2023

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Completul competent sa judece recursul în interesul legii

Decizie nr. 22/2023 din 27 noiembrie 2023                            Dosar nr. 2394/1/2023 

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 78 din 29 ianuarie 2024

Corina-Alina Corbu – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Eleni Cristina Marcu – preşedintele delegat al Secţiei penale
Carmen Elena Popoiag – preşedintele delegat al Secţiei I civile
Marian Budă – preşedintele Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă – preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Alin Sorin Nicolescu – judecător la Secţia penală
Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală
Cristina Rotaru-Radu – judecător la Secţia penală
Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală
Leontina Şerban – judecător la Secţia penală
Luminiţa Criştiu-Ninu – judecător la Secţia penală
Simona Elena Cîrnaru – judecător la Secţia penală
Mircea Mugurel Şelea – judecător la Secţia penală
Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală
Elena Barbu – judecător la Secţia penală
Oana Burnel – judecător la Secţia penală
Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală
Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală
Mihaela Mîneran – judecător la Secţia I civilă
Cristina Truţescu – judecător la Secţia I civilă
Virginia Florentina Duminecă – judecător la Secţia a II-a civilă
Ianina Blandiana Grădinaru – judecător la Secţia a II-a civilă
Mădălina Elena Vladu-Crevon – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Ştefania Dragoe – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

   1. Pe rol se află soluţionarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.394/1/2023, prin care s-a solicitat interpretarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.

   2. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 30 alin. (1) coroborat cu art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

   3. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

   4. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare, Serviciul judiciar penal.

   5. La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Florin Nicuşor Mihalache, desemnat conform art. 32 din Regulament.

   6. După prezentarea referatului cauzei, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

   7. Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a arătat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.

   8. Premisa ce vizează problema de drept este circumstanţiată prin două elemente. În primul rând, cele două infracţiuni la care face referire legiuitorul în conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală – infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare anterior acţiunea penală şi noua infracţiune cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită de către inculpat – sunt cercetate în dosare diferite, iar, în al doilea rând, în dosarul iniţial având ca obiect prima infracţiune săvârşită în ordine cronologică (infracţiunea pentru care s˗a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale), inculpatul este cercetat în stare de libertate.

   9. Problema de drept vizează exclusiv prima ipoteză de arestare preventivă din conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, referitoare la existenţa suspiciunii rezonabile că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, întrucât numai în această ipoteză se poate pune în discuţie existenţa unei posibile opţiuni cu privire la infracţiunea ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă, întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

   10. În cea de-a doua ipoteză de arestare preventivă din conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei suspiciuni rezonabile că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, propunerea de arestare preventivă poate fi formulată doar cu privire la infracţiunea pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, în dosarul în care este cercetată această infracţiune, deoarece o infracţiune ce încă nu a fost săvârşită nu poate constitui temei pentru luarea unei măsuri preventive.

   11. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală şi faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii arestării preventive în cazul prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală rezultă că acest temei se referă la o circumstanţă a inculpatului cercetat în ambele dosare penale, persoană care denotă aceeaşi prezumtivă periculozitate.

   12. În egală măsură, acest caz de arestare preventivă este reglementat ca o situaţie distinctă de la regula generală prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, nefiind prevăzute condiţii referitoare la natura infracţiunilor sau a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru niciuna dintre cele două infracţiuni, chestiune din care rezultă că nu este justificată limitarea posibilităţii de a lua măsura preventivă în unul sau altul din cele două dosare.

   13. Pe de altă parte, pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive în baza acestui temei, nu este suficient să se constate că cele două infracţiuni au fost săvârşite cu respectarea cronologiei avute în vedere de legiuitor, ci este necesar să se constate şi îndeplinirea condiţiei privind proporţionalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care urmează a fi luată, şi caracterul necesar al măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Aceste aprecieri pot fi făcute distinct de judecător în primul sau în al doilea dosar.

   14. Riscul de săvârşire de către inculpatul aflat în situaţia prevăzută de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală a unei alte infracţiuni este evident, iar necesitatea înlăturării acestui risc prin luarea măsurii arestării preventive impune o reacţie promptă şi fermă a autorităţilor judiciare, reacţie ce este diminuată prin limitarea posibilităţii de a dispune arestarea preventivă în baza temeiului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, la unul sau altul din cele două dosare.

   15. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII

   16. Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

   I. Obiectul şi titularul sesizării

   17. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.642/III-5/2023, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor naţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.

   II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de drept

   18. Codul de procedură penală

TITLUL V
Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale 

CAPITOLUL I
Măsurile preventive 

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale 

   Art. 202. – Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive  (1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

   (2) Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.

   (3) Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

   (4) Măsurile preventive sunt:

   a) reţinerea;

   b) controlul judiciar;

   c) controlul judiciar pe cauţiune;

   d) arestul la domiciliu;

   e) arestarea preventivă.

SECŢIUNEA a 6-a
Arestarea preventivă 

   Art. 223. – Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive  (1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:

   a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

   b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

   c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

   d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.

   (2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, o infracţiune la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

   (3) Faţă de inculpatul care, în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, a mai fost arestat preventiv sau faţă de care s-a dispus anterior arestul la domiciliu, se poate dispune măsura arestării preventive numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

   III. Examenul jurisprudenţei naţionale

   19. Examenul jurisprudenţei naţionale privind identificarea infracţiunii ce constituie baza factuală a propunerii de arestare preventivă, potrivit sesizării, evidenţiază două orientări.

   20. Premisa ce vizează problema de drept este circumstanţiată prin două elemente, în primul rând, cele două infracţiuni la care face referire legiuitorul în conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală – infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare anterior acţiunea penală şi noua infracţiune cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită de către inculpat – sunt cercetate în dosare diferite, iar, în al doilea rând, în dosarul iniţial având ca obiect prima infracţiune săvârşită în ordine cronologică (infracţiunea pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale), inculpatul este cercetat în stare de libertate.

   21. Problema de drept vizează exclusiv prima ipoteză de arestare preventivă din conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, referitoare la existenţa suspiciunii rezonabile că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, întrucât numai în această ipoteză se poate pune în discuţie existenţa unei posibile opţiuni cu privire la infracţiunea ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă, întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

   22. În cea de-a doua ipoteză de arestare preventivă din conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei suspiciuni rezonabile că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, propunerea de arestare preventivă poate fi formulată doar cu privire la infracţiunea pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, în dosarul în care este cercetată această infracţiune, deoarece o infracţiune ce încă nu a fost săvârşită nu poate constitui temei pentru luarea unei măsuri preventive.

   23. Într-o primă orientare jurisprudenţială, măsura arestării preventive întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se dispune în primul dosar, având ca obiect prima infracţiune săvârşită în ordine cronologică (anexele nr. 1-18).

   24. Încheierile care exemplifică această orientare jurisprudenţială sunt de două categorii:

    încheieri prin care sunt soluţionate propuneri de arestare preventivă întemeiate pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, formulate în primul dosar (anexele nr. 1-10). În aceste cauze, judecătorul de drepturi şi libertăţi se consideră legal sesizat cu propunerea de arestare preventivă formulată în primul dosar, propunere pe care o admite sau o respinge, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Cu o singură excepţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi a analizat în concret elementele din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o nouă infracţiune, cu trimitere la mijloacele de probă administrate în cel de-al doilea dosar (anexele nr. 1-9);

    încheieri prin care sunt soluţionate propuneri de arestare preventivă întemeiate pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, formulate în al doilea dosar (anexele nr. 11-18). În aceste cauze, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că arestarea preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi formulată doar în primul dosar şi, pe cale de consecinţă, a respins propunerea de arestare preventivă atunci când a fost întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală (anexele nr. 11, 12 şi 16) sau a reţinut, în cuprinsul motivării, că nu este incident cazul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, atunci când propunerea de arestare preventivă a fost formulată şi în baza acestui temei (anexele nr. 13, 14, 15, 17, 18 şi 19).

   25. Argumentele invocate în motivarea acestor soluţii sunt în esenţă deduse din modalitatea de formulare a art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, arătându-se că legiuitorul are în vedere conduita inculpatului prin raportare la infracţiunea pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi în considerarea căreia se formulează propunerea de arestare preventivă.

   26. Astfel, printr-o încheiere, s-a reţinut că ambele teze avute în vedere de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală au ca premisă situaţia în care inculpatul este deja cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi persistă într-o atitudine antisocială, săvârşind o altă infracţiune sau efectuând acte preparatorii în acest scop. În aceste condiţii, s-a apreciat că voinţa legiuitorului, în sensul adoptării unei soluţii de sancţionare a persistenţei inculpatului în conduita infracţională, dar cu temei factual de declanşare a examinării situaţiei inculpatului în dosarul în care s-a pus în mişcare iniţial acţiunea penală împotriva sa, apare ca fiind evidentă. S-a mai arătat că o interpretare contrară ar impune practic admiterea automată a propunerii de arestare preventivă, în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, indiferent de natura şi gravitatea concretă a infracţiunii pentru care s-a pus în mişcare iniţial acţiunea penală împotriva inculpatului, fără ca judecătorul de drepturi şi libertăţi să examineze, efectiv, prin raportare la faptele imputate acestuia, condiţiile referitoare la proporţionalitatea şi subsidiaritatea măsurii arestării preventive (anexa nr. 11).

   27. În acelaşi sens este şi o altă încheiere, prin care se arată că infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare iniţial acţiunea penală este infracţiunea-reper, în funcţie de care se determină dacă, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o altă infracţiune intenţionată sau a pregătit comiterea unei noi infracţiuni, iar această primă infracţiune constituie baza factuală a propunerii de arestare preventivă (anexa nr. 12).

   28. Argumente similare, dar cu o altă formulare, regăsim şi într-o altă încheiere, prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut că infracţiunea în funcţie de care se determină dacă, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis o nouă infracţiune este cea pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală iniţială, infracţiune ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă (anexa nr. 15).

   29. Necesitatea unei interpretări restrictive, practica neunitară şi riscul de a se proceda la luarea măsurii preventive prin raportare la orice menţiune de punere în mişcare a acţiunii penale de pe fişa de cazier judiciar a inculpatului sunt alte argumente pe care le menţionează judecătorii de drepturi şi libertăţi în motivarea opiniei, conform căreia temeiul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi reţinut doar în cauza în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală iniţial – primul dosar (anexele nr. 15 şi 18).

   30. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, măsura arestării preventive întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se dispune în al doilea dosar având ca obiect a doua infracţiune (anexele nr. 19-44).

   31. În cauzele ce exemplifică această orientare jurisprudenţială, judecătorul de drepturi şi libertăţi se consideră legal sesizat cu propunerea de arestare preventivă formulată în al doilea dosar şi o admite sau o respinge, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

   32. De asemenea, în toate aceste cauze, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi cu privire la noua infracţiune ce face obiectul celui de-al doilea dosar.

   33. Judecătorii de drepturi şi libertăţi învestiţi cu o propunere de arestare preventivă în al doilea dosar îşi întemeiază soluţiile de arestare preventivă pe persistenţa inculpatului în conduita antisocială, cu trimitere la cronologia faptelor şi la atenţionarea anterioară a inculpatului, prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa pentru prima infracţiune (anexele nr. 21-29 şi 31-44).

   34. Astfel, s-a arătat că pentru a fi incident cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este suficient ca, după ce anterior fusese pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului pentru săvârşirea unei alte infracţiuni, să existe suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit cu intenţie sau praeterintenţie o nouă infracţiune, indiferent de natura sau gravitatea acesteia (anexa nr. 35).

   35. În două cauze, judecătorul de drepturi şi libertăţi a arătat că arestarea preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi formulată doar în al doilea dosar, însă această apreciere nu a produs consecinţe cu privire la soluţia dispusă pe fond, întrucât propunerea de arestare preventivă a fost formulată în cel de-al doilea dosar (anexele nr. 21 şi 28).

   36. În motivarea acestei opinii, s-a reţinut că arestarea preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi dispusă doar în al doilea dosar, întrucât numai în acesta din urmă există posibilitatea verificării condiţiei esenţiale pentru arestare, respectiv verificarea existenţei probelor care să justifice presupunerea rezonabilă că s-a comis infracţiunea. În caz contrar, dacă propunerea ar fi formulată în primul dosar, cel în care este pusă în mişcare acţiunea penală pentru prima pretinsă faptă, cu motivarea că într-un alt dosar există probe privind o altă infracţiune, judecătorul învestit cu propunerea nu ar putea verifica, prin examinarea nemijlocită a probaţiunii, această condiţie.

   IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

   37. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, ori a deciziilor de speţă, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante prin care să fi fost analizată problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii.

   V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

   38. Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

   VI. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

   39. Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

   VII. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

   40. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul ca, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar) iar, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar), măsura arestării preventive întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală să se poată dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal.

   41. Cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul procedură penală priveşte două ipoteze, şi anume, săvârşirea unei alte infracţiuni şi pregătirea săvârşirii unei noi infracţiuni, pentru ambele fiind prevăzută condiţia ca în prealabil să fi fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o primă infracţiune.

   42. Prima ipoteză, ce are în vedere că noua infracţiune cu relevanţă penală a fost săvârşită în materialitatea ei, este cea cu privire la care s-a constatat existenţa unei jurisprudenţe neunitare, deoarece această a doua infracţiune poate fi cercetată fie în acelaşi dosar, atunci când procurorul a procedat la extinderea urmăririi penale sau a acţiunii penale, fie într-un dosar diferit (când, de exemplu, competenţa materială sau teritorială aparţine unui alt organ de urmărire penală).

   43. Situaţia premisă care corespunde cel mai bine textului de lege este aceea că cele două infracţiuni sunt cercetate în aceeaşi cauză de către acelaşi organ de urmărire penală, chestiune pe care o deducem din împrejurarea că legiuitorul reţine incidenţa acestui caz de arestare preventivă în raport cu două fapte cu relevanţă penală distincte, însă nu operează cu noţiunea de cauze ori dosare, ci cu aceea de infracţiuni.

   44. Cu toate acestea, având în vedere că cercetarea celor două infracţiuni în dosare diferite este permisă de dispoziţiile procesual penale [conform art. 43 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, reunirea cauzelor este facultativă în ipoteza concursului real de infracţiuni], temeiul de arestare poate fi invocat (şi în practică este deseori invocat) şi dacă infracţiunea iniţială şi cea săvârşită ulterior inculpării sunt cercetate în dosare diferite.

   45. În această din urmă situaţie se consideră că, în lipsa unei distincţii a legiuitorului, măsura arestării preventive poate fi luată în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală în oricare din cele două dosare, esenţial fiind ca acelaşi temei să nu stea la baza luării măsurii arestării preventive în ambele dosare.

   46. Aceasta, deoarece din conţinutul dispoziţiei legale rezultă în mod explicit doar faptul că infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare iniţial acţiunea penală constituie reperul cronologic în funcţie de care se determină dacă ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o nouă infracţiune intenţionată, nu şi faptul că aceeaşi infracţiune constituie în mod obligatoriu temeiul factual al arestării preventive.

   47. De asemenea, a menţionat că toate cele patru cazuri de arestare preventivă prevăzute de art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt justificate de împrejurări referitoare la persoana inculpatului, ce îl caracterizează sub aspectul periculozităţii sale.

   48. În ceea ce priveşte cazul de arestare preventivă reglementat de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, necesitatea luării măsurii decurge din perseverenţa infracţională a inculpatului care, deşi este avertizat cu privire la consecinţele săvârşirii unei prime infracţiuni prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, are în continuare o conduită neconformă şi săvârşeşte cu intenţie sau praeterintenţie o altă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei alte infracţiuni.

   49. Prin urmare, a considerat că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală şi faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii arestării preventive în cazul prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ce constă în prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni, rezultă că este lipsită de justificare obiectivă aprecierea că temeiul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală ar trebui circumscris doar primului sau doar celui de-al doilea dosar, întrucât acest temei se referă la o circumstanţă a inculpatului cercetat în ambele dosare penale, persoană care denotă aceeaşi prezumtivă periculozitate.

   50. În egală măsură, acest caz de arestare preventivă este reglementat ca o situaţie distinctă de la regula generală prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, nefiind prevăzute condiţii referitoare la natura infracţiunilor sau a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru niciuna dintre cele două infracţiuni, chestiune din care rezultă că nu este justificată limitarea posibilităţii de a lua măsura preventivă în unul sau altul din cele două dosare.

   51. Pe de altă parte, pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive în baza acestui temei, nu este suficient să se constate că cele două infracţiuni au fost săvârşite cu respectarea cronologiei avute în vedere de legiuitor, ci este necesar să se constate şi îndeplinirea condiţiei privind proporţionalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care urmează a fi luată, şi caracterul necesar al măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Or, astfel de aprecieri pot fi făcute distinct în primul sau în al doilea dosar. Tocmai de aceea, măsura poate fi dispusă pe acest temei şi în cauza ulterioară, în care calitatea de inculpat a fost atribuită persoanei cercetate, ca urmare a săvârşirii cu intenţie a unei noi infracţiuni, apreciată de procuror cu ocazia formulării propunerii, dar şi de către judecător, cu ocazia luării măsurii ca fiind de o gravitate sporită.

   52. Riscul de săvârşire de către inculpatul aflat în situaţia prevăzută de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală a unei alte infracţiuni este evident, iar necesitatea înlăturării acestui risc prin luarea măsurii arestării preventive impune o reacţie promptă şi fermă a autorităţilor judiciare, reacţie ce este diminuată prin limitarea posibilităţii de a dispune arestarea preventivă în baza temeiului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală la unul sau altul din cele două dosare.

   VIII. Opiniile specialiştilor consultaţi

   53. În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

   54. Centrul de cercetări în ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, apreciind că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum şi cele prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii.

   55. Asupra fondului problemei de drept, a opinat în sensul că luarea măsurii arestării preventive în considerarea cazului prevăzut la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este posibilă numai în prima cauză, aceea în care inculpatul este cercetat iniţial în stare de libertate.

   56. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că verificarea condiţiilor luării măsurii arestării preventive se realizează etapizat, astfel că judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată nu are a verifica incidenţa vreunui caz prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală doar în situaţia în care constată întrunită condiţia dobândirii anterioare a calităţii de inculpat, subsecventă punerii în mişcare a acţiunii penale cu privire la o infracţiune.

   57. Infracţiunea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală reprezintă infracţiunea-reper sau infracţiunea-premisă a posibilităţii dispunerii ab initio a măsurii arestării preventive.

   58. Din punctul de vedere al succesiunii temporale, cea de-a doua infracţiune trebuie să fie săvârşită după punerea în mişcare a acţiunii penale privitor la prima dintre acestea. În acest context, instituirea cazului de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală are ca fundament valorificarea în registru preventiv a stăruinţei infracţionale a inculpatului cercetat în stare de libertate, care, deşi fusese avertizat prin punerea în mişcare a acţiunii penale cu privire la conduita sa ilicită, persistă în săvârşirea de infracţiuni pe parcursul cercetării privind prima dintre acestea. Cazul de arestare preventivă se circumscrie acelora reglementate la art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, având ca fundament o conduită post delictum a infractorului, prin care interferează cu buna desfăşurare a procesului penal.

   59. În cazul cercetării celor două infracţiuni în acelaşi dosar, acţiunea penală poate fi extinsă şi cu privire la cea de-a doua infracţiune, iar în acest sens poate fi dispusă arestarea preventivă având ca fundament, în raport cu prima infracţiune, temeiul de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

   60. În situaţia în care cele două infracţiuni sunt cercetate în dosare distincte, se impune ca procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală în cauza ce are ca obiect prima infracţiune să fundamenteze propunerea de luare a măsurii arestării preventive, prin referinţa la împrejurările din care să rezulte suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, astfel ca judecătorul să poată verifica întrunirea condiţiei prevăzute de textul normativ.

   61. Din moment ce textul de lege de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu pretinde ca suspiciunea rezonabilă privind comiterea noii infracţiuni să rezulte din probe, astfel cum impune art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, privitor la infracţiunea pentru care s-a dispus anterior punerea în mişcare a acţiunii penale, rezultă că procurorul care formulează propunerea de arestare preventivă îşi poate baza solicitarea inclusiv pe informaţii privind comiterea noii infracţiuni.

   62. Cu privire la posibilitatea luării măsurii arestării preventive în cea de-a doua cauză, în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care în acest din urmă dosar s-a pus în mişcare acţiunea penală, s-a apreciat că nu este posibilă, întrucât însuşi conţinutul textului normativ se referă la ipoteza în care inculpatul a săvârşit cu intenţie „o nouă” infracţiune.

   63. Dacă s-ar accepta posibilitatea luării măsurii arestării în cauza ulterioară, s˗ar transforma cazul de arestare de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală dintr-un caz fundamentat pe conduita subsecventă comiterii primei infracţiuni într-unul bazat pe conduita anterioară a inculpatului. Or, arestarea pe baza conduitei anterioare este prevăzută numai în aria de aplicare a art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de acea normă.

   64. În consecinţă, posibilitatea luării măsurii arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate opera doar în prima cauză (cea în care s-a pus anterior în mişcare acţiunea penală).

   65. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, apreciind că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, atât condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, cât şi cele prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală.

   66. Asupra fondului problemei de drept, a opinat în sensul că propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, existând suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea, cu intenţie, a unei noi infracţiuni de către inculpat, poate fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală, iar măsura arestării preventive întemeiată pe aceste dispoziţii poate fi luată doar în primul dosar de urmărire penală.

   67. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că raţiunea pentru care a fost reglementat acest caz de luare a măsurii arestării preventive este aceea că, după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de o persoană (care a dobândit astfel calitatea de inculpat), înştiinţată fiind despre faptul că procurorul de caz a apreciat că din probele strânse rezultă că a comis o infracţiune, aceasta se implică în alte activităţi infracţionale intenţionate, dovedind astfel nu doar perseverenţă în conduita ilicită, dar şi nesocotirea avertizării sale decurgând din calitatea procesuală în primul dosar.

   68. Dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală au caracter unitar şi vizează suspiciuni atât cu privire la pregătirea săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate (caz în care propunerea de arestare ar putea fi formulată, bineînţeles, doar în dosarul de urmărire penală în care persoana are calitatea de inculpat), cât şi cu privire la o nouă infracţiune intenţionată care deja a fost săvârşită (ipoteza ce face obiectul sesizării Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii).

   69. În această din urmă ipoteză, ce atrage incidenţa cazului de arestare preventivă, este reiterarea comportamentului infracţional, aspect ce poate fi analizat în soluţionarea propunerii de arestare preventivă formulată în primul dosar, chiar şi în acele situaţii în care în cel de-al doilea dosar persoana cu privire la care există această suspiciune nu ar avea încă calitatea procesuală de inculpat. Din aceleaşi considerente, inclusiv în situaţia în care în noul dosar de urmărire penală s-a pus în mişcare acţiunea penală, propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală va putea fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală.

   IX. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică

   70. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică nu a formulat un punct de vedere, comunicând extrase din considerentele a două hotărâri considerate ca fiind relevante pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

   X. Opinia judecătorului-raportor

   71. Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, considerând că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii.

   72. Asupra fondului problemei de drept a considerat că propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, existând suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea, cu intenţie, a unei noi infracţiuni de către inculpat, poate fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală, iar măsura arestării preventive întemeiată pe aceste dispoziţii poate fi luată doar în primul dosar de urmărire penală.

   XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere exprimat în cauză de unul dintre membrii completului, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

   A. Admisibilitatea recursului în interesul legii

   73. Potrivit dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii, formulat de titularul îndrituit, învesteşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unei chestiuni de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

   74. Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante exprimate în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii. Sub sancţiunea respingerii cererii de recurs, ca inadmisibilă, aceasta trebuie să fie însoţită de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care să rezulte că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti [art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală].

   75. Potrivit dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se regăseşte printre subiecţii de drept ce pot promova recurs în interesul legii, astfel încât condiţia referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită.

   76. Deopotrivă, se reţine că în cuprinsul cererii de recurs în interesul legii sunt indicate cele două orientări jurisprudenţiale diferite în soluţionarea aceleiaşi probleme de drept a cărei dezlegare se solicită, cu argumentele acestora, fiind ataşate copii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale.

   77. Ca urmare, se pot constata îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale prezentului recurs în interesul legii.

   B. Analiza pe fond a problemei de drept

   78. Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.

   79. Referitor la problema de drept soluţionată diferit de instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu titlu preliminar, constată că se impune a se preciza faptul că arestarea preventivă este măsura procesuală preventivă privativă de libertate cea mai intruzivă în exerciţiul dreptului la libertate al persoanei, este măsura preventivă ultima ratio care se poate dispune doar atunci când controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu se dovedesc a fi insuficiente.

   80. Măsura arestului preventiv nu este reglementată doar de Codul de procedură penală şi de norme constituţionale1, ci chiar de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene2, precum şi de norme cuprinse în CEDO3 care impun o serie de garanţii ale respectării libertăţii şi siguranţei persoanei. 

   1 Art. 23 din Constituţie – Libertatea individuală

    ” (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

   (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

   (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.

   (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.

   (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

   (6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.

   (7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

   (8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.

   (9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.

   (10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

   (11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

   (12) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

   (13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.”

   2 Art. 6. – Dreptul la libertate şi siguranţă

    Drepturile prevăzute la articolul 6 corespund drepturilor garantate la articolul 5 din CEDO şi au, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare. Drepturile prevăzute la articolul 6 trebuie respectate în special la adoptarea de către Parlamentul European şi de către Consiliu a actelor legislative în domeniul cooperării judiciare în materie penală, în temeiul articolelor 82, 83 şi 85 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, mai ales pentru a defini dispoziţiile comune minime privind calificarea infracţiunilor şi pedepsele, precum şi anumite aspecte de drept procedural.

   3 Art. 5 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, care are următorul conţinut:

    ” (1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

   a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării de către un tribunal competent;

   b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

   c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

   d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

   e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

   f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

   (2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

   (3) Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute la alineatul (1) litera (c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

   (4) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

   (5) Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”

   81. Reglementate drept instituţii cu caracter de constrângere, rolul acestora este de a împiedica suspectul sau inculpatul să întreprindă ori să desfăşoare anumite activităţi, care ar avea efect negativ atât asupra desfăşurării procesului penal, cât şi în privinţa atingerii scopului acestuia, aşa cum este prevăzut în art. 1 din Codul de procedură penală.

   82. De asemenea, pentru a se asigura de respectarea strictă a dispoziţiilor legale, ce permit luarea acestor categorii de măsuri procesuale, legiuitorul a instituit anumite garanţii, concretizate în condiţiile generale şi specifice ce trebuie îndeplinite, cumulativ, pentru a se putea dispune vreuna dintre măsurile preventive.

   83. Potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.”

   84. Astfel, pentru a dispune arestarea preventivă este necesară îndeplinirea a două categorii de condiţii strict reglementate, ce trebuie coroborate cu existenţa unora dintre cazurile expres stipulate de art. 223 din Codul de procedură penală.

   85. Prima categorie de condiţii şi situaţii o întâlnim reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, care nu au legătură cu pericolul pentru ordinea publică al faptei, iar cea de-a doua categorie de condiţii este strâns legată de aprecierea acestui pericol şi este prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală.

   86. A. Sunt aşadar prevăzute în categoria condiţiilor cumulative, necondiţionate de pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul:

    să existe probe (nu indicii temeinice), din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune [conform art. 223 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală];

    să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, pentru infracţiunea săvârşită de inculpat, dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală [condiţie general valabilă, pentru oricare dintre măsurile preventive, conform art. 202 alin. (2) din Codul de procedură penală];

    faţă de autorul faptei penale să se fi pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea săvârşită [art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală foloseşte noţiunea de „inculpat”, nu „suspect”];

    măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;

    măsura arestării să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;

    să existe una dintre următoarele situaţii [prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală]:

    inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [lit. a)];

    inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloacele materiale de probe sau să determine o altă persoană să aibă un asemenea comportament [lit. b)];

    inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate ori încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta [lit. c)];

    există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni [lit. d)].

   87. B. Condiţiile imperative, determinate de pericolul pentru ordinea publică al inculpatului [conform art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală], se referă la:

   a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit: o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Pentru prima categorie de infracţiuni, legiuitorul nu a condiţionat pedeapsa prevăzută de lege, fiind suficient ca infracţiunea respectivă să facă parte din acea categorie sau grupă de infracţiuni, însă în cazul celorlalte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi speciale, condiţia imperativă este strâns legată de maximul special al pedepsei prevăzute, care trebuie să fie egal sau mai mare de 5 ani;

   b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală [condiţie general valabilă conform art. 202 alin. (2) din Codul de procedură penală];

   c) pentru infracţiunea comisă să se fi pus în mişcare acţiunea penală;

   d) privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică [teza finală a art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală], pericol care se apreciază în funcţie de gravitatea faptei, modului şi circumstanţelor de comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale şi alte împrejurări personale;

   e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni [condiţie general valabilă, conform art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală];

   f) măsura arestării să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [condiţie general valabilă, conform art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală].

   88. Pe aceste criterii şi cu respectarea principiilor care guvernează dreptul la libertate şi siguranţă împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare şi în coordonatele impuse de ordinea de drept, în situaţia semnalării unei atitudini deviante periculoase pentru societate, autorităţile publice sunt autorizate să ia măsuri care afectează grav libertatea individuală, cum este măsura arestării preventive, cu toate consecinţele ce decurg din instituirea acesteia, dacă există raţiuni care impun luarea unei astfel de măsuri, interesul general al societăţii prevalând asupra celui individual.

   89. Cu referire la problema de drept ce face obiectul analizei recursului în interesul legii se constată că, deşi se solicită o dezlegare pe întreg conţinutul dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în fapt, este vizată doar interpretarea tezei I a art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, interpretare care a generat o practică neunitară la nivelul instanţelor de judecată.

   90. Conform art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi luată numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una din următoarele situaţii: (…) d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune.

   91. Din interpretarea sistematică a cazului de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) teza I din Codul de procedură penală şi luând în considerare şi ordinea cronologică a infracţiunilor la care se referă, rezultă că prima infracţiune este obiectul propunerii de arestare preventivă, iar noua infracţiune este motivul (cauza) pentru care se formulează propunerea.

   92. De altfel, acest aspect rezultă şi din modalitatea de redactare a textului, condiţia referitoare la prima infracţiune este menţionată în cuprinsul alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală înainte de lit. d), iar condiţia referitoare la infracţiunea ulterioară este prevăzută la lit. d) ca una „dintre situaţiile primei infracţiuni”.

   93. Punerea în mişcare a acţiunii penale se referă la infracţiunea la care se face referire în preambulul alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală, infracţiune în considerarea căreia se formulează propunere de arestare preventivă.

   94. De altfel, în cazul existenţei doar a riscului de săvârşire a unei infracţiuni, pregătirea săvârşirii nu poate susţine singură cercetarea penală, exercitarea acţiunii penale şi, cu atât mai puţin, propunerea de arestare preventivă, deci nu poate face obiectul unui dosar separat.

   95. Pentru infracţiunea ce se pregăteşte nu ar putea exista un dosar penal, persoana cercetată nu are calitatea de inculpat, iar textul de lege nu impune condiţia probelor sau măcar a indiciilor temeinice.

   96. Aşadar, este neechivoc faptul că nu infracţiunea ce se pregăteşte este obiectul propunerii de arestare preventivă, ci infracţiunea anterioară – prima infracţiune – cea menţionată la alin. (1), pentru care există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă şi pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

   97. Iar această situaţie este corespunzătoare şi se aplică şi în cazul prevăzut de teza I din lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, chiar atunci când noua infracţiune este cercetată într-un alt dosar, iar obiectul propunerii de arestare preventivă îl constituie tot prima infracţiune.

   98. Chiar dacă ipoteza de la lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală care corespunde cel mai bine textului este aceea că în aceeaşi cauză acelaşi organ de urmărire penală constată săvârşirea unei noi infracţiuni, după punerea în mişcare a acţiunii penale, dispune extinderea urmăririi şi formulează propunerea de arestare în temeiul de la lit. d), apreciem că, şi atunci când faptele sunt cercetate în dosare diferite, temeiul poate fi invocat doar în primul dosar privind infracţiunea nou-comisă, întrucât numai în această situaţie există posibilitatea verificării condiţiei esenţiale pentru arestare.

   99. Aceasta nu înseamnă, însă, că în cel de-al doilea dosar nu va putea fi formulată o propunere de arestare preventivă, întemeiată pe oricare alt caz dintre cele prevăzute în art. 223 alin. (1) lit. a)-c), dar şi în art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, împrejurarea putând fi valorificată împotriva inculpatului ca „orice împrejurare privitoare la persoana inculpatului”.

   100. Sub aspectul probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă care justifică presupunerea că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat, noţiunea de probă este definită de art. 97 din Codul de procedură penală ca fiind „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o”.

   101. Prin prisma legislaţiei şi doctrinei procesual penale, suspiciunea rezonabilă4 reprezintă un standard juridic de apreciere a existenţei sau inexistenţei unei fapte sau a unei situaţii, a unor indicii sau elemente probatorii existente la un anumit moment într-o cauză determinată. 

   4 Decizia Curţii Constituţionale nr. 185 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 5 iulie 2017, paragraful 19 – se arată că, deşi noţiunea de „suspiciune rezonabilă” nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau dreptului procesual penal, legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin termenul „rezonabilă” semnifică existenţa unor probe pe baza cărora, recurgând la un raţionament firesc, fără exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că s-a săvârşit o infracţiune.

   102. Acestei noţiuni din dreptul intern îi corespunde sintagma de „motive verosimile”5 folosită de art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului direct aplicabilă în dreptul intern în temeiul art. 20 raportat la art. 11 alin. (2) din Constituţie şi care a primit în jurisprudenţa CEDO semnificaţia de existenţă a unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator independent că o persoană a comis o infracţiune. 

   5 În Hotărârea din 5 iulie 2016, Buzadji c. Republicii Moldova, Curtea (complet de Mare Cameră) a considerat că era necesar să îşi dezvolte jurisprudenţa în funcţie de articolul 5 din CEDO. La punctele 92-102 din această hotărâre, CEDO a statuat că existenţa unui motiv verosimil de a bănui persoana arestată de săvârşirea unei infracţiuni nu poate în sine legitima arestarea preventivă, care trebuie astfel justificată prin motive suplimentare. Aceste alte motive includ riscul de sustragere de la procedură, riscul de presiune asupra martorilor sau de denaturare a probelor, riscul de coluziune, riscul de recidivă, riscul de tulburare a ordinii publice sau mai mult necesitatea care decurge din protejarea persoanei care face obiectul măsurii privative de libertate.

   103. Raţiunea soluţiei legislative cuprinsă în art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală vizează practic aprecierea situaţiei globale a inculpatului, prin raportare la temeiul factual al tuturor faptelor reţinute în sarcina sa, respectiv sancţionarea conduitei inculpatului care, fiind acuzat de comiterea unor infracţiuni pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa, făcând obiectul unei noi proceduri judiciare în cadrul căreia a fost formulată o acuzaţie penală împotriva sa, are în continuare, cu intenţie, o conduită ilicită.

   104. Prin acest caz de arestare se urmăreşte practic adoptarea unei soluţii de sancţionare a persistenţei inculpatului în conduita infracţională, pe baza unei suspiciuni rezonabile, dar cu temei factual de declanşare a examinării situaţiei inculpatului în dosarul în care a fost pusă în mişcare iniţial acţiunea penală împotriva sa.

   105. Aspectul este important, deoarece condiţionează luarea măsurii arestării preventive de un moment procesual important, anume acela al punerii în mişcare a acţiunii penale, care determină concret cadrul procesual (faptă, încadrare juridică, persoană acuzată cu calitate de parte în proces, identitatea victimei ş.a.) în care se formulează acuzaţia. Faptul că doar după punerea în mişcare a acţiunii penale se poate dispune arestarea preventivă reprezintă o garanţie procesuală importantă în raport cu dreptul la libertate al individului.

   106. Motivul prevăzut în art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală constă în aceea că, după ce i s-a atribuit calitatea de inculpat, prin urmare, după ce a luat cunoştinţă de procedura penală derulată împotriva sa şi stadiul acesteia, inculpatul nu numai că nu a adoptat o conduită conformă, dar persistă în atitudinea antisocială, săvârşind cu intenţie o nouă infracţiune ori pregătind săvârşirea unei noi infracţiuni, împrejurare care determină luarea măsurii preventive în discuţie.

   107. Cu privire la această nouă infracţiune, legea nu impune ca să fie de aceeaşi natură cu cea comisă anterior şi nici să existe vreo legătură între cele două, fiind astfel relevante periculozitatea şi persistenţa comportamentului antisocial al inculpatului6

   6 Hotărârea din 22 mai 2015, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88, Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32.

   108. Astfel, dacă propunerea de arestare nu s-ar formula în primul dosar, acela în care este pusă în mişcare acţiunea penală pentru prima faptă, cu argumentul că într-un alt dosar există probe privind o altă infracţiune cu privire la persoana acestuia, nu s-ar putea verifica în ordinea cronologică impusă de textul de lege pe acest temei îndeplinirea condiţiilor care să justifice analizarea propunerii.

   109. Mai mult decât atât, nu s-ar putea verifica nici îndeplinirea condiţiilor generale de la art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, privitor la caracterul proporţional al măsurii arestului preventiv cu gravitatea acuzaţiei aduse şi caracterul necesar pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

   110. Pentru că din analiza textului de lege în discuţie se desprinde concluzia, pe de o parte, că rămâne la latitudinea instanţei să aprecieze dacă există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, situaţie în care ar fi necesară luarea măsurii arestării preventive.

   111. Pe de altă parte, se impune, chiar şi într-un atare caz, un examen concret al necesităţii luării unei măsuri coercitive, prin prisma criteriilor înscrise în art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală din care rezultă că aceasta trebuie subordonată scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

   112. Luarea unei măsuri preventive faţă de inculpat, în ipoteza constatării intervenirii cazului reglementat de norma legală ce face obiectul prezentei analize, nu poate avea loc distinct de primul dosar (cel în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală), deoarece finalitatea urmărită este de a fi dispusă tot în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, ceea ce implică o examinare a tuturor condiţiilor speciale prevăzute de lege, iar acest demers analitic nu poate fi făcut decât în primul dosar.

   113. Reţinerea incidenţei cazului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu este condiţionată de anumite limite de pedeapsă sau de o anumită gravitate a faptei spre deosebire de temeiul prevăzut de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar acest aspect relevă un argument în plus în sensul reţinerii acestui temei doar în raport cu prima infracţiune şi astfel formularea propunerii în cauza ce vizează acea infracţiune.

   114. De altfel, prevederile art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează cu privire la cazuri autonome de luare a măsurii preventive, iar alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează cu privire la cazuri de arestare în considerarea unei stări de pericol pentru ordinea publică ce derivă din conduita inculpatului, sens în care revine organului de urmărire penală să probeze acest aspect, precum şi în considerarea unei suite de criterii de evaluare referitoare la gravitatea faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a faptei, a anturajului şi a mediului din care provine inculpatul a antecedentelor şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia.

   115. Prin sintagma de la lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a vrut să reliefeze tocmai aspectul ce ţine de perseverenţa, periculozitatea şi persistenţa inculpatului de a comite altă infracţiune, deşi acesta mai comisese şi anterior o infracţiune pentru care nu s-a dispus luarea măsurii preventive privative de libertate.

   116. Practic această prevedere vine să arate tocmai necesitatea luării unei măsuri preventive pe o situaţie concretă care impune o condiţie în plus pentru inculpatul predispus la activităţi infracţionale. Acest nou context factual instituie în sarcina judecătorului, învestit cu o atare propunere, să analizeze dacă pe aceste noi coordonate se impune luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul care a mai săvârşit o infracţiune şi faţă de care nu s-a dispus luarea măsurii arestării preventive.

   117. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu poate fi disociată situaţia măsurii preventive întemeiate pe lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, teză ce vizează pregătirea săvârşirii unei infracţiuni sau ipoteza referitoare la extinderea urmăririi penale pentru alte fapte (când este neechivoc faptul că propunerea de arestare preventivă nu poate fi formulată decât în primul dosar), de teza ce prevede existenţa unei suspiciuni rezonabile că inculpatul a săvârşit o nouă infracţiune pentru care este cercetat într-o altă cauză şi care să poată fi analizată în al doilea dosar sau în oricare din cele două dosare, întrucât intenţia legiuitorului a fost aceea ca, atunci când inculpatul este cercetat în stare de libertate, indiferent de teza inserată în textul de lege indicat, ambele variante să aibă ca premisă situaţia în care inculpatul este deja cercetat pentru comiterea unei infracţiuni pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, iar scopul inserării acestui temei de arestare este acela de a sancţiona persistenţa inculpatului în atitudinea antisocială de care dă dovadă prin comiterea unei noi fapte penale intenţionate, or, perseverenţa infracţională şi periculozitatea sunt aspecte ce nu pot fi analizate decât în primul dosar.

   118. Din întreaga economie a textelor de lege bazate pe acest temei, precum şi a doctrinei7 rezultă că, pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului în considerarea temeiurilor invocate atunci când este cercetat în două cauze diferite, infracţiunea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală va fi infracţiunea-reper în funcţie de care se determină dacă ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o nouă infracţiune intenţionată şi această infracţiune va constitui şi temeiul propunerii de arestare preventivă pe această ipoteză. 

   7 Codul de procedură penală comentat, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, coordonator ştiinţific prof. dr. Nicolae Volonciu, autor coordonator jud. Andreea Simona Uslău şi alţii, Editura Hamangiu, 2017, ISBN 978-606-27-0788-0, pag. 591: „Cazul de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală permite, în opinia noastră, dispunerea măsurii arestării preventive pentru cea dintâi dintre infracţiunile săvârşite, cea de-a doua, indiferent de gravitate, constituind doar un argument pentru plasarea în stare de arest preventiv a persoanei faţă de care iniţial nu fusese apreciată ca necesară o asemenea măsură. În măsura în care nu a fost comisă de către inculpat o nouă infracţiune cu intenţie, şi nici acte de pregătire a unei asemenea fapte, dar există date cu privire la riscul de a comite o astfel de infracţiune intenţionată, atunci arestarea preventivă nu s-ar putea cere pe temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ci, eventual, pe cazul reglementat de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală.”

   119. Drept consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, propunerea de arestare preventivă se formulează în cauza iniţială, în care deja s-a pus în mişcare acţiunea penală.

   120. Dezlegarea problemei de drept ce formează obiectul prezentului dosar nu are consecinţe asupra legalităţii măsurilor preventive dispuse în cauze pe acest temei, până la data publicării.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În numele legii,

D E C I D E:

    Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:

    În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune doar în primul dosar.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2023.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
CORINA-ALINA CORBU

Magistrat-asistent,
Florin Nicuşor Mihalache