Decizii pronunţate în recurs în interesul legii în cadrul Secţiilor Unite

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIILE UNITE

Î N C H E I E R E                                                                   Dosar nr. 16/2008

Şedinţa de la 17 ianuarie 2011

CAMERA DE CONSILIU

Sub preşedinţia,

Doamnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. „a” din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina cererea prin care un grup de judecători ai Curţii de Apel Cluj, specializaţi în materia litigiilor de muncă, au sesizat că dispozitivul deciziei nr.40 din 22 septembrie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi în contradicţie cu considerentele sale, fiind necesare lămuriri cu privire la aplicarea acestei decizii.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 judecători din totalul de 106 aflaţi în funcţie.

SECŢIILE UNITE

deliberând asupra cererii, constată următoarele:

Prin decizia nr.40 din 22 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi s-a stabilit că „dispoziţiile art.77 alin.2 raportat la art. 43 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, se interpretează în sensul că, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.”

Decizia mai sus arătată este obligatorie, potrivit art.329 alin.3 din Codul de procedură civilă.

Prin adresa nr.2267 din 09 iulie 2010, înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 iulie 2010, preşedintele Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj a transmis sesizarea formulată de un grup de judecători ai acestei curţi de apel prin care se invocă existenţa unei contradicţii între dispozitivul deciziei şi o parte a considerentelor sale.

Anume, prin sesizare se susţine că menţiunile dispozitivului deciziei ar fi contradictorii cu menţiunile înserate în paragrafele 11 şi 12 din acea parte a considerentelor care prezintă una din cele două orientări jurisprudenţiale (considerente potrivit cărora: „Prin urmare, singurele facilităţi oferite de Legea nr.3/1977 persoanelor care au lucrat în grupa I sau II de muncă sunt acordarea sporului de grupă şi posibilitatea pensionării înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, dispoziţiile art.14 din acest act normativ neavând semnificaţia reducerii stagiului de cotizare utilizat la recalcularea pensiei. Ca atare, este lipsită de relevanţă împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art.43 şi art.77 alin.(2) din Legea nr.19/2000, stagiul de cotizare complet a fost stabilit la 20 de ani pentru aceste grupe de muncă.”)

Au fost întocmite puncte de vedere de către Secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Această cerere este inadmisibilă.

Potrivit dispoziţiilor art.329 alin.1 Cod procedură civilă, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Rezultă că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au abilitarea legală să formuleze o sesizare adresată Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a înţeles să lase la latitudinea altor persoane sau autorităţi posibilitatea de a formula astfel de sesizări.

Pentru identitate de raţiune, dispoziţiile legale menţionate, prin care se instituie numai în favoarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a colegiilor de conducere ale curţilor de apel dreptul de a sesiza Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se aplică şi în cadrul cererilor de îndreptare, lămurire şi completare a hotărârii, reglementate în Secţiunea a VI-a din titlul III – art.281-2813 din Codul de procedură civilă.

Or, sesizarea în discuţie a fost formulată de un grup de judecători ai Curţii de Apel Cluj şi nu de către colegiul acestei instanţe, ca urmare a adoptării unei hotărâri în conformitate cu dispoziţiile art.23 alin.2 şi art.25 alin.8 din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.387 din 22 septembrie 2005.

Astfel fiind, această sesizare, în conformitate cu prevederile art.329 alin.1 Cod procedură civilă, va fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N

Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de un grup de judecători ai Curţii de Apel Cluj cu privire la contradictorialitatea dintre dispozitivul şi o parte a considerentelor deciziei nr. 40 din 22 septembrie 2008 pronunţată de  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite.

Pronunţată, azi 17 ianuarie 2011.

PREŞEDINTELE

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Livia Doina Stanciu

PRIM MAGISTRAT ASISTENT,

Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

– SECȚIILE UNITE –

Decizie nr. 4/2011 din 17/01/2011                                          Dosar nr. 12/2010

 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 379 din 31/05/2011

 

    Sub președinția doamnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, referitor la posibilitatea personalului din serviciile de probațiune de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50%.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind prezenți 87 de judecători din 106 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Antonia Constantin – procuror-șef adjunct al Secției judiciare – Serviciul judiciar civil.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că personalul din cadrul serviciilor de probațiune nu poate beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% calculat la salariul de bază brut lunar, spor prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.

SECȚIILE UNITE,

 

    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, referitor la posibilitatea personalului din serviciile de probațiune de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50%.

    Astfel, unele instanțe au admis acțiunile formulate de personalul din serviciile de probațiune privind acordarea unui spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la salariul de bază brut lunar, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, reținând că potrivit art. 7 alin. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, această categorie profesională era asimilată, în privința salarizării, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor, astfel încât efectele Deciziei nr. 21 din 20 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, se extind și în privința acestei categorii profesionale.

    Alte instanțe, însă, au respins aceste acțiuni, reținând că personalul din cadrul serviciilor de probațiune are un statut juridic distinct față de personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor și, în consecință, nu a beneficiat niciodată de prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect legea.

    Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești a fost abrogată în mod expres prin art. 30 lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 31 ianuarie 2007.

    Cu toate acestea, problema de drept ce a generat practică neunitară subzistă, pe rolul instanțelor judecătorești soluționându-se în continuare cauzele reclamanților care au solicitat acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% în temeiul dispozițiilor Legii nr. 50/1996.

    Revenind asupra problemei de drept, Înalta Curte reține următoarele:

    Prin art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 au fost înființate, sub autoritatea Ministerului Justiției, serviciile de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, ca organisme specializate, fără personalitate juridică, devenite prin art. 35 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor, servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, în prezent denumirea fiind aceea de „servicii de probațiune”.

    În vederea salarizării acestei categorii de personal, prin art. I pct. 22, 23 și 54 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 legiuitorul a completat Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, introducând atât cap. III1, intitulat „Salarizarea personalului din serviciile de reintegrare socială și supraveghere”, care conține art. 241 și 242, precum și anexa nr. 51, care privește exclusiv personalul de specialitate al acestor servicii.

    Potrivit art. 241 din Legea nr. 50/1996, personalul de specialitate specific din cadrul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere era salarizat potrivit grilelor intervale și coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa nr. 51 special introdusă în lege.

    Legiuitorul a înțeles să acorde acestei categorii de personal și unele drepturi bănești suplimentare, pe care însă le-a determinat expres.

    Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, personalul serviciilor menționate beneficia de drepturile prevăzute la art. 23, care se aplică în mod corespunzător, text care reglementa sporul de fidelitate, acordat în raport de vechimea în funcție, și sporul pentru titlul științific de „doctor” sau de „doctor docent”, iar potrivit art. 241 alin. (2) din lege beneficia, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului justiției, de sporul prevăzut la pct. 1 din anexa nr. 7, respectiv sporul de până la 30% din salariul de bază ce era acordat personalului care efectua lucrări în legătură cu activitatea penitenciarelor.

    Din textele ce au fost examinate rezultă fără echivoc că, deși normele prin care a fost reglementată salarizarea personalului din cadrul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere au fost incluse în Legea nr. 50/1996, acestea au avut un caracter distinct și cât se poate de clar și precis asupra tuturor elementelor de salarizare, fără a exista posibilitatea de confuzie între salarizarea acestei categorii de personal și cea a personalului auxiliar de specialitate din organele autorității judecătorești.

    Prin dispozițiile art. 79 din Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului de probațiune, denumirea de „servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor” a fost înlocuită cu cea de „servicii de probațiune”, iar denumirea „direcția de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor” cu denumirea „direcția de probațiune”.

    Totodată, prin dispozițiile art. 81 din același act normativ s-a stabilit că „până la adoptarea legii privind salarizarea personalului din serviciile de probațiune rămân aplicabile dispozițiile Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

    Aceasta nu a însemnat însă că personalului din serviciile de probațiune i-au devenit aplicabile și alte dispoziții din Legea nr. 50/1996, în afara celor care i-au fost destinate de către legiuitor odată cu adoptarea reglementării conținute de cap. III1 din acest act normativ și a anexei nr. 51.

    Ulterior, prin adoptarea Legii nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune s-a ajuns ca această categorie de personal să aibă propriul său act normativ de salarizare, iar prin art. 23 din lege s-a stabilit că „prevederile Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu se mai aplică personalului din serviciile de probațiune la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

    Prin legea proprie de salarizare nu s-a stabilit în favoarea personalului din serviciile de probațiune sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și nici nu s-a procedat la asimilarea, pe vreun aspect, a consilierilor de probațiune cu magistrații ori cu personalul auxiliar de specialitate din organele autorității judecătorești.

    În condițiile în care consilierii de probațiune nu au beneficiat niciodată de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, nu se poate reține existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau a unui drept câștigat.

    În atare situație, efectele Deciziei nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secții Unite nu pot fi extinse și asupra personalului din serviciile de probațiune, căruia nu i-au fost niciodată aplicabile dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, că personalul din serviciile de probațiune nu beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50%.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

    Admit recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

    În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești stabilesc că:

    Personalul din serviciile de probațiune nu beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50%.

    Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2011.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

LIVIA DOINA STANCIU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

– SECŢIILE UNITE –

Decizie nr. 3/2011 din 17/01/2011                                                           Dosar nr. 11/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 27/05/2011

    

    Sub preşedinţia doamnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 3731 , art. 387, art. 572 şi art. 5802 din acelaşi cod, referitor la obligativitatea parcurgerii procedurii execuţionale prin încuviinţarea executării silite şi emiterea somaţiei către debitor, prealabil sesizării instanţei de judecată pentru aplicarea amenzii civile în cazul neexecutării obligaţiilor de a face cu caracter strict personal.

    Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 87 de judecători din 106 aflaţi în funcţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Antonia Constantin – procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că amenda civilă prevăzută de art. 5803 din Codul de procedură civilă poate fi aplicată debitorului unei obligaţii de a face intuitu personae doar în cadrul unei proceduri execuţionale ce debutează prin încuviinţarea executării silite în condiţiile art. 3731 din Codul de procedură civilă, urmată de somaţia prevăzută de art. 387, art. 572 şi art. 5802 din acelaşi cod.

SECŢIILE UNITE,

 

    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 3731 , art. 387, art. 572 şi art. 5802 din acelaşi cod, referitor la obligativitatea parcurgerii procedurii execuţionale prin încuviinţarea executării silite şi emiterea somaţiei către debitor, prealabil sesizării instanţei de judecată pentru aplicarea amenzii civile în cazul neexecutării obligaţiilor de a face cu caracter strict personal.

    Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă pot fi aplicate fără a fi necesară deschiderea procedurii execuţionale prin încuviinţarea executării silite şi comunicarea somaţiei către debitorul obligaţiei cu caracter strict personal, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 3712 alin. 1 din Codul de procedură civilă, pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori a altei lucrări sau luarea unei alte măsuri admise de lege.

    S-a reţinut, în esenţă, că obligaţiile de a face intuitu personae nu pot fi duse la îndeplinire prin executare silită, deoarece constrângerea nu se poate exercita direct asupra persoanei debitorului, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 1075 din Codul civil, în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul trebuie să se mulţumească cu echivalentul bănesc al prestaţiei la care debitorul a fost obligat prin titlul executoriu.

    Alte instanţe au considerat însă că amenda civilă prevăzută de art. 5803 din Codul de procedură civilă poate fi aplicată debitorului unei obligaţii de a face intuitu personae doar în cadrul unei proceduri execuţionale ce debutează prin încuviinţarea executării silite în condiţiile art. 3731 din Codul de procedură civilă, urmată de somaţia prevăzută de art. 387, art. 572 şi art. 5802 din acelaşi cod.

    Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

    Prin art. 1073 din Codul civil este consacrat principiul executării în natură a obligaţiilor, potrivit căruia creditorul este îndreptăţit să pretindă şi să obţină de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta din urmă este obligat.

    Acelaşi text stabileşte că, în caz contrar, creditorul are drept de dezdăunare.

    De regulă, prestaţia ce formează obiectul obligaţiei este executată de debitor de bunăvoie, deci executarea în natură a obligaţiei are loc cu concursul acestuia.

    Dacă debitorul nu îşi execută voluntar obligaţia, creditorul va putea recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie, căutând să obţină satisfacerea creanţei sale pe calea executării silite.

    Transpunerea în planul dreptului procesual a principiului executării în natură şi voluntare a obligaţiilor constituie reglementarea conţinută în art. 3711 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se duce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu îşi execută în acest mod obligaţia, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor cărţii a V-a din acest cod, dacă legea nu prevede altfel.

    În cartea a V-a a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”, este cuprinsă întreaga materie a executării silite, structurată pe 6 capitole şi, din ansamblul reglementării, se observă că legiuitorul a fost preocupat să asigure, de regulă, satisfacerea dreptului creditorului prin obligarea debitorului la executarea chiar a prestaţiei la care s-a obligat.

    În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se procedează la executarea ei prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care l-a suferit prin neexecutarea în natură a obligaţiei.

    Întrucât, în funcţie de obiectul lor, numai anumite obligaţii sunt susceptibile de executare silită directă, legiuitorul le-a menţionat expres în cuprinsul alin. 1 al art. 3712 din Codul de procedură civilă.

    Există însă obligaţii a căror executare în natură nu poate fi realizată pe cale silită, deoarece, fiind intuitu personae, executarea lor implică în mod necesar participarea strict personală a debitorului.

    Întrucât nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal, deoarece ar însemna să fie afectată libertatea individuală, legiuitorul a considerat că este cazul să instituţionalizeze un mijloc indirect de constrângere, creat de practica judecătorească, anume daunele cominatorii, pentru a-l determina pe debitorul unei obligaţii intuitu personae să o execute în natură.

    Ca urmare, în Codul de procedură civilă a fost introdus art. 5803 prin al cărui prim alineat se stabileşte că, în cazul în care debitorul unei astfel de obligaţii nu şi-o îndeplineşte, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, în urma sesizării de către creditor a instanţei, prin obligarea la plată, în favoarea statului, a unei amenzi civile, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

    Aplicarea amenzilor cominatorii nu semnifică o executare silită propriu-zisă, ci constituie un mijloc de constrângere indirectă a debitorului, prin intermediul patrimoniului său, pentru a executa în natură obligaţia cu caracter strict personal pe care şi-a asumat-o, constrângere ce se exercită însă în cadrul unei proceduri execuţionale.

    Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a introdus textul sus-menţionat în cartea a V-a a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”, la cap. VI ce vizează predarea silită a bunurilor şi executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face, respectiv în secţiunea a IV-a a acestui capitol, intitulată „Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face”.

    Întrucât prin dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, legiuitorul nu a stabilit altfel, rezultă că a înţeles că această procedură execuţională să se desfăşoare cu respectarea prevederilor conţinute de normele cu caracter general, aplicabile tuturor modalităţilor şi formelor de executare silită, prevederi cum sunt cea referitoare la încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, înscrisă în art. 3731 alin. 1 din Codul de procedură civilă, şi cea referitoare la comunicarea somaţiei către debitor, conţinută de art. 387 alin. 1 din acelaşi cod, pentru a putea fi începută executarea.

    Împrejurarea că în cuprinsul art. 5803 din Codul de procedură civilă nu se menţionează că debitorul trebuie mai întâi somat şi după aceea se poate cere aplicarea amenzii cominatorii se explică prin dorinţa legiuitorului de a evita repetabilitatea inutilă, în condiţiile în care o astfel de menţiune este înscrisă în art. 387 din acest cod, ce are caracter de normă generală pentru întreaga materie a executării silite, în art. 572 a codului, ce are caracter de normă generală în materie de predare silită a bunurilor şi executare silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face, precum şi în art. 5802 din acelaşi cod, ce are un astfel de caracter faţă de textele prin care este reglementată executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face.

    La redactarea art. 894 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, legiuitorul a considerat ca fiind preferabil să arate în cuprinsul textului că este necesar să se comunice debitorului încheierea de încuviinţare a executării şi numai în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii, obligaţia intuitu personae poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi judiciare de către instanţa de executare.

    Pentru considerentele ce au fost expuse, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că debitorului unei obligaţii cu caracter strict personal îi poate fi aplicată amenda civilă prevăzută în art. 5803 din Codul de procedură civilă numai dacă executarea silită a fost încuviinţată, iar debitorul a fost somat pentru a-şi îndeplini obligaţia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

    Admit recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc că:

    Amenda civilă prevăzută de dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă poate fi aplicată debitorului unei obligaţii de a face cu caracter strict personal doar în cadrul procedurii execuţionale ce debutează prin încuviinţarea executării silite în condiţiile art. 3731 din Codul de procedură civilă, urmată de somaţia prevăzută de art. 387, art. 572 şi art. 5802 din Codul de procedură civilă.

    Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2011.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,                                                                              Prim-magistrat-asistent,
LIVIA DOINA STANCIU                                                                                                              Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

– SECȚIILE UNITE –

Decizie nr. 2/2011 din 17/01/2011                                                     Dosar nr. 9/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 27/05/2011

    Sub președinția doamnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă raportat la dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, asupra legitimării procesuale active a procurorului de a formula acțiunea civilă pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.

    Soluționarea acestui recurs în interesul legii a fost amânată de la 15 noiembrie 2010 la 17 ianuarie 2011.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind prezenți 87 de judecători din 106 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Antonia Constantin – procuror șef adjunct al Secției judiciare – Serviciul judiciar civil.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă raportat la dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, Ministerul Public are legitimare procesuală pentru a promova acțiunile pentru desființarea înscrisurilor falsificate, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.

 SECȚIILE UNITE,

     deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă raportat la dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, asupra legitimării procesuale active a procurorului de a formula acțiunea civilă pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.

    Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că procurorul nu are legitimare procesuală activă în formularea acțiunii civile pentru desființarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată, reținând că dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală nu derogă de la cadrul general, instituit prin dispozițiile art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, și nici nu au lipsit de obiect efectele Deciziei nr. XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 8 februarie 2006.

    În consecință, au apreciat că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, dispozițiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă trebuie interpretate restrictiv, în sensul Deciziei nr. XV/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin recunoașterea legitimării procesuale active a procurorului de a promova acțiunile pentru desființarea înscrisurilor falsificate, doar atunci când este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților.

    Alte instanțe, dimpotrivă, au apreciat că, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă raportat la dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, procurorul are legitimare procesuală de a cere desființarea înscrisului falsificat, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile art. 45 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă raportat la dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală pentru următoarele considerente:

    Conform art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

    Interpretarea textului conduce la concluzia că art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă consacră două ipoteze distincte pentru legitimarea procesuală activă a procurorului în procesul civil: atunci când este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților și, respectiv, atunci când dispoziții din alte legi prevăd expres o astfel de legitimare.

    Ca regulă generală, teza finală a art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă are în vedere dreptul procurorului de a acționa pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale altor categorii de persoane decât acelea care sunt enumerate în prima teză a textului, cum ar fi persoanele minore, cele puse sub interdicție ori cele dispărute.

    Relativ la dreptul procurorului de a porni acțiunea civilă în cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată s-a pronunțat Decizia în interesul legii nr. XV/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite.

    Prin decizia menționată, Secțiile Unite au admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală și a dispozițiilor art. 184 din Codul de procedură civilă, au stabilit că procurorul are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în celelalte cazuri, aceeași acțiune aparținând părților.

    Din considerentele deciziei rezultă că această limitare s-a impus justificat de faptul că la 21 noiembrie 2005, când s-a pronunțat instanța supremă, nu exista un text de lege special care să îi îngăduie procurorului să sesizeze instanța civilă cu o acțiune în desființarea unui înscris și în alte cazuri decât cele prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

    Ulterior pronunțării deciziei în interesul legii a fost adoptată Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi.

    Prin art. I pct. 132 din Legea nr. 356/2006 au fost modificate prevederile art. 245 din Codul de procedură penală, prin care se stabilesc măsurile care se dispun de procuror prin ordonanța de încetare a urmăririi penale, în sensul că după lit. c) a alin. 1 s-a introdus o nouă literă, litera c1).

    Prevederile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală prevăd că prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune și asupra „sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris”.

    La rândul lor, prevederile art. 249 alin. 2 și art. 228 alin. 6 teza finală din Codul de procedură penală prevăd că dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din același cod sunt aplicabile și în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală.

    Rezultă că voința legiuitorului a fost în sensul de a conferi legitimare procesuală activă procurorului de a formula acțiune pentru desființarea totală ori parțială a unui înscris ori de câte ori pronunță una din soluțiile de netrimitere în judecată, anume de încetare a urmăririi penale sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală.

    Expresia „se dispune”, folosită de legiuitor în art. 245 alin. 1 din Codul de procedură penală, dovedește faptul că, în situația dată, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să sesizeze instanța civilă.

    Pe cale de interpretare logică, reglementarea conținută de lit. c1) a art. 245 alin. 1 din Codul de procedură penală reprezintă „un caz expres prevăzut de lege”, în înțelesul prevederilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, în care procurorului i se recunoaște legitimare procesuală pentru a formula acțiune civilă, care este distinct de cazurile prevăzute în teza inițială a acestui articol în care o astfel de legitimare este recunoscută procurorului ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților.

    Această dispoziție legală, conținută de art. 245 alin. (1) lit. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, statuează cu valoare de principiu asupra dreptului procurorului de a sesiza instanța civilă cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris, fără a face vreo distincție cu privire la motivele pentru care se solicită desființarea înscrisului. Împrejurarea că această dispoziție legală nu face trimitere expresă la înscrisul falsificat nu este de natură să excludă legitimarea procesuală a procurorului de a solicita instanței civile desființarea și a unui astfel de înscris.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acțiunea civilă pentru desființarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.

 PENTRU ACESTE MOTIVE

 În numele legii

 DECID:

    Admit recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

    În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, raportat la dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, stabilesc că:

    Procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acțiunea civilă pentru desființarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.

    Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

    Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2011.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
LIVIA DOINA STANCIU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
– SECȚIILE UNITE –

Decizia Nr.1/2011 din 17/01/2011                                             Dosar nr. 13/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 12/07/2011

        Sub președinția doamnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal, respectiv la posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei stabilite pentru o infracțiune intenționată (săvârșită în cursul termenului de încercare al unei suspendări condiționate a executării pedepsei dispuse anterior), pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal cu privire la infracțiunea săvârșită ulterior.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind prezenți 87 de judecători din 106 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Gabriela Scutea – adjunct al procurorului general.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în accepțiunea dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal nu este posibilă suspendarea condiționată a executării pedepsei stabilite pentru o infracțiune intenționată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal.

 SECȚIILE UNITE,

    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În jurisprudența penală actuală – la nivel de judecătorii, tribunale și curți de apel – nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal, al căror conținut legal în redactarea actuală în vigoare este următorul:

    „Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.”

   A. Astfel, unele instanțe au apreciat că în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal pedeapsa la care a fost cumulată o altă pedeapsă ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse poate fi suspendată condiționat. Această jurisprudență recunoaște posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei rezultante, obținute prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal.

    S-a argumentat că din analiza dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal rezultă că, în cazul în care în termenul de încercare al suspendării condiționate inculpatul săvârșește o nouă infracțiune cu intenție, instanța are obligația de a revoca suspendarea condiționată a executării pedepsei și de a dispune executarea alăturată a celor două pedepse, fără a specifica modalitatea de executare a pedepsei rezultate în urma aplicării acestui mecanism.

   B. Alte instanțe au apreciat că pentru cea de a doua pedeapsă stabilită pentru fapta săvârșită în cursul termenului de încercare al suspendării condiționate dispuse anterior se poate face aplicarea art. 81 din Codul penal, urmând a se dispune executarea într-un loc de deținere doar a pedepsei a cărei suspendare este revocată.

   C. Potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție – majoritară și la nivelul instanțelor inferioare – se apreciază că, în accepțiunea dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal, nu este posibilă suspendarea condiționată a executării pedepsei stabilite pentru o infracțiune intenționată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal.

    În argumentarea acestei interpretări juridice s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal, pedeapsa rezultantă se execută în regim de detenție – aceasta fiind, de altfel, sancțiunea ce rezultă din revocarea suspendării condiționate a executării unei pedepse – în caz contrar, al aplicării art. 81 din Codul penal după revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei anterioare, prevederile art. 83 alin. 1 din același cod ar fi lipsite de conținut și finalitate.

    În același timp s-a arătat că, dacă legiuitorul ar fi înțeles să reglementeze și o astfel de posibilitate, ar fi statuat-o expres, așa cum a făcut în art. 83 alin. 3 din Codul penal, potrivit căruia în cazul în care infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei, caz în care nu mai are loc revocarea primei suspendări.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

    În accepțiunea dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal nu este posibilă suspendarea condiționată a executării pedepsei stabilite pentru o infracțiune intenționată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal; de asemenea, suspendarea condiționată nu poate fi dispusă nici în ceea ce privește pedeapsa rezultantă, obținută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal.

    Soluția amintită este justificată pentru următoarele considerente:

    În conformitate cu art. 83 alin. 1 din Codul penal, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, „instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune”.

    În literatura juridică, referindu-se la suspendarea condiționată a executării pedepsei, s-a arătat că această măsură constă, în esență, în dispoziția luată de instanța de judecată, prin însăși hotărârea de condamnare, de a suspenda, pe o anumită durată „și în anumite condiții”, executarea pedepsei pronunțate. Dacă în decursul termenului de încercare condamnatul respectă condițiile impuse și are o bună conduită, la expirarea termenului el este reabilitat de drept, iar dacă, dimpotrivă, el nu respectă condițiile impuse sau săvârșește o nouă infracțiune, în cursul termenului de încercare, va fi ținut să execute atât pedeapsa a cărei executare fusese suspendată, cât și pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

    Sub aspectul naturii juridice a acestei instituții, suspendarea condiționată a executării pedepsei este o instituție complementară menită să întregească posibilitățile pe care legea le dă instanței judecătorești pentru realizarea individualizării pedepsei. Ea fiind consecința unei condamnări, își păstrează însă caracterul de măsură coercitivă penală, caracter care constă în obligația impusă celui condamnat de a avea o bună conduită pe durata termenului de încercare și de a se abține de la săvârșirea unei noi infracțiuni.

    Pe toată durata termenului de încercare, condamnatul „este amenințat să piardă beneficiul suspendării și să execute cumulativ două pedepse”, în cazul în care ar săvârși o altă infracțiune.

    Suspendarea condiționată a executării pedepsei are caracterul juridic de „mijloc de individualizare a executării pedepsei” și funcționează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării.

    Sub aspectul efectelor instituției suspendării condiționate a executării pedepsei, dat fiind specificul acestei măsuri, derivând din natura juridică a acestuia, în literatura juridică se face, în mod judicios, o diferențiere între „efectele imediate și provizorii” și „efectele ulterioare definitive”.

    Efectele imediate (provizorii) se produc de îndată ce hotărârea prin care s-a pronunțat suspendarea executării a rămas definitivă și durează întreaga perioadă de încercare (adică până la expirarea termenului acesteia).

    Principalul efect imediat (provizoriu) constă în aceea că executarea pedepsei este suspendată (adică pedeapsa, deși definitiv aplicată, nu este pusă în executare).

    Dar, acest efect imediat al acordării suspendării este condiționat de conduita condamnatului pe toată durata termenului de încercare. Cu alte cuvinte, executarea pedepsei devine condiționată de conduita condamnatului pe această durată, iar suspendarea executării poate fi revocată în caz de nerespectare a condițiilor, în special aceea de a nu comite o altă infracțiune în acest interval de timp (de unde și caracterul provizoriu al efectului imediat al suspendării condiționate a executării pedepsei).

    Efectele ulterioare definitive sunt următoarele: suspendarea executării încetează, în mod pozitiv, prin ajungerea la termen, adică prin împlinirea termenului de încercare.

    La această dată încetează suspendarea executării pedepsei, adică încetează efectul imediat (provizoriu) al acestei măsuri și problema executării pedepsei este definitiv tranșată.

    Dar suspendarea executării încetează nu numai în „mod pozitiv”, adică prin împlinirea termenului de încercare, ci și în „mod negativ”, adică prin anularea sau revocarea măsurii de suspendare.

    În cazul anulării, suspendarea încetează pentru că măsura a fost aplicată contrar prevederilor imperative ale legii (adică ab initio măsura suspendării era lovită de un viciu care o făcea inoperantă).

    În privința revocării însă, situația juridică este alta, ea exprimând eșecul acestei măsuri din cauza conduitei inculpatului care s-a dovedit a nu merita încrederea ce i-a fost acordată de instanța care a oferit condamnatului o șansă de a se îndrepta, fără să execute efectiv pedeapsa.

    Ambele moduri de încetare a măsurii suspendării executării pedepsei – cel pozitiv și cel negativ – decurg în mod firesc din natura și scopul acestei instituții.

    Menținerea modalității de executare a pedepsei în cazul comiterii unei infracțiuni în termenul de încercare este expres prevăzută în art. 83 alin. 3 din Codul penal, sub forma unei excepții. Potrivit acestor prevederi legale, dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. În acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Prin urmare, posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei stabilite pentru o infracțiune intenționată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, este exclusă de art. 83 alin. 3 din același cod, care permite o asemenea individualizare a executării pedepsei doar dacă noua infracțiune este săvârșită din culpă. Dacă legiuitorul ar fi înțeles să reglementeze posibilitatea suspendării condiționate și în cazul în care noua infracțiune este comisă cu intenție, ar fi prevăzut-o expres, așa cum a făcut-o în art. 83 alin. 3 din Codul penal.

    În literatura de specialitate, în mod constant, s-a apreciat că prin sintagma „executare în întregime a pedepsei” legiuitorul a avut în vedere executarea acesteia într-un loc de deținere.

    S-a arătat că infractorul este supus la executarea efectivă a pedepsei când, ca urmare a conduitei sale în cursul termenului de încercare, se constată că acesta nu s-a îndreptat și că persistă în săvârșirea de infracțiuni, în acest caz intrând în acțiune garanția prevăzută de lege pentru ipoteza în care suspendarea executării se dovedește nejustificată.

    Acest tratament sever este consecința conduitei infractorului care în disprețul încrederii ce i s-a acordat și a posibilității ce i s-a oferit de a se îndrepta fără executarea pedepsei, a săvârșit din nou o infracțiune, găsindu-și justificarea în starea de periculozitate a acestuia care recidivează în condițiile arătate.

    Prin urmare, o nouă suspendare a executării pedepsei este exclusă tocmai ca efect al revocării.

    În același timp s-a apreciat că revocarea suspendării condiționate intervine, cu titlu de sancțiune, pentru nerespectarea obligației de a nu comite o altă infracțiune în interiorul termenului de încercare, un asemenea comportament demonstrând că infractorul nu a justificat încrederea ce i s-a acordat și nu s-a reeducat. Drept consecință, pedeapsa suspendată devine executabilă. Totodată, s-a arătat că în cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei, ca urmare a comiterii în termenul de încercare a unei infracțiuni intenționate, nu se poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și nici executarea acesteia la locul de muncă, pentru că toate 3 sunt modalități distincte de individualizare a executării pedepsei, iar o nouă individualizare ar aduce atingere autorității de lucru judecat.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili ca problema de drept sus-menționată referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal să fie soluționată în mod obligatoriu, în sensul că:

    În accepțiunea dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal nu este posibilă suspendarea condiționată a executării pedepsei stabilite pentru o infracțiune intenționată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal, de asemenea, suspendarea condiționată nu poate fi dispusă nici în ceea ce privește pedeapsa rezultantă, obținută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal.

 PENTRU ACESTE MOTIVE,

 În numele legii,

  DECID:

    Admit recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

    În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal stabilește că:

   1. Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârșirii în cursul termenului de încercare a unei infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, chiar și în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal.

   2. Suspendarea condiționată a executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce privește pedeapsa rezultantă, obținută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal.

    Obligatorie, potrivit art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședință publică azi, 17 ianuarie 2011.

 

 PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

LIVIA DOINA STANCIU

 

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

– SECȚIILE UNITE –

Decizie nr. 9/2010 din 15/11/2010                                                                           Dosar nr. 10/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 382 din 01/06/2011

     Sub președinția doamnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la înțelesul sintagmei „proces penal în curs” în cadrul căruia se poate realiza recunoașterea, pe cale incidentală, a unei hotărâri penale străine.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind prezenți 81 de judecători din 103 aflați în funcție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror șef de secție Iuliana Nedelcu.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că recunoașterea unei hotărâri penale străine se poate realiza și în cadrul unor acțiuni derivate dintr-o condamnare, cum ar fi contestații la executare întemeiate pe dispozițiile art. 461 din Codul de procedură penală sau cereri de modificare a pedepsei conform art. 449 din același cod, fiind și acestea procese penale în curs cărora le sunt aplicabile dispozițiile art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare.

 SECȚIILE UNITE,

     deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispozițiilor art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, în legătură cu înțelesul sintagmei „proces penal în curs” atunci când se solicită pe cale incidentală, cu ocazia soluționării contestației la executare sau a unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 449 din Codul de procedură penală, recunoașterea unei hotărâri penale străine.

Astfel, unele instanțe învestite cu judecarea unei asemenea cauze au disjuns cererea de recunoaștere pe cale incidentală a hotărârii penale străine, iar în temeiul art. 42 alin. 1 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 118 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, și-au declinat competența de soluționare a acestei cereri judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială se află condamnatul.

Aceste instanțe au considerat că prin expresia „proces penal în curs”, la care se face referire în cuprinsul art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, s-ar înțelege numai cauzele aflate în faza urmăririi penale ori în faza judecății în primă instanță sau în căile de atac, iar nu și cererile privind situații ivite în cursul executării unei hotărâri penale.

Alte instanțe, dimpotrivă, au apreciat că atât contestația la executare sau o altă cerere ce privește situații ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, cât și cererea de recunoaștere a hotărârii penale străine constituie cereri principale, procedând, pe cale de consecință, la soluționarea lor ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 118 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În fine, alte instanțe s-au pronunțat în sensul că pot fi sesizate, pe cale incidentală, cu cereri de recunoaștere a unei hotărâri penale definitive străine și cu ocazia soluționării contestației la executare sau a altei cereri privind situații ivite în examinarea unei hotărâri penale definitive.

Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

În adevăr, potrivit art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 78 din Legea nr. 224/2006

, „recunoașterea se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs de către procuror în faza de urmărire sau de către instanța de judecată în fața căreia cauza este pendinte”.

În conformitate cu art. 1 alin. 1 din Codul de procedură penală, invocat de unele instanțe în argumentarea punctului de vedere ce l-au adoptat în rezolvarea acestei chestiuni de drept, „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.”

Or, această reglementare dată scopului procesului penal trebuie examinată în raport cu normele ce privesc activitatea în ansamblu din cadrul procesului penal, care impun o riguroasă și progresivă coordonare a atribuțiilor exercitate succesiv de organele judiciare având atribuții în realizarea și afirmarea actului de justiție, pe parcursul celor 3 faze procesuale specifice, constând în urmărirea penală, judecata care implică atât cercetarea judecătorească și pronunțarea hotărârii, cât și soluționarea căilor de atac, precum și în executarea dispozițiilor hotărârii.

Faza executării hotărârii penale, delimitată între momentul în care aceasta rămâne definitivă și cel al epuizării ducerii la îndeplinire a tuturor dispozițiilor sale, cuprinde în mod firesc și derularea procedurilor de modificare ce pot interveni datorită incidentelor care se ivesc în cursul executării.

Corelativ, procedura recunoașterii hotărârilor penale străine sau a actelor juridice străine, inclusiv pe cale incidentală, a fost reglementată anterior în cadrul art. 519-521 din Codul de procedură penală, ale căror dispoziții au fost abrogate prin art. 188 lit. d) din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Ca urmare, procedura de recunoaștere a hotărârilor penale străine a fost reglementată, în continuare, prin art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, dar numai pe cale principală, pentru ca prin art. I pct. 78 din Legea nr. 224/2006 să fie dat un alt conținut art. 119 din Legeanr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, reglementându-se din nou procedura recunoașterii pe cale principală.

Atât în art. 519 alin. 2 existent anterior în Codul de procedură penală, cât și în actualul art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, având conținut identic, procedura recunoașterii hotărârii străine a fost reglementată în sensul că, în cadrul unui proces penal în curs, recunoașterea hotărârii judecătorești străine poate fi realizată și pe cale incidentală.

În această privință este de observat că în actuala reglementare a art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, se mai prevede că recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii străine se face de instanța de judecată în fața căreia cauza este pendinte, fără nicio distincție cu privire la obiectul cauzei supuse examinării. Or, într-o astfel de redactare ermetică se impune în mod vădit a se interpreta textul în sensul că legiuitorul a voit a se înțelege prin cauză pendinte orice dosar penal aflat în una dintre cele 3 faze procesuale de bază, indiferent dacă se referă doar la situații ce impun modificarea pedepsei intervenite la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei.

De aceea este evident că orice cerere de modificare a pedepselor întemeiată pe dispozițiile art. 449 din Codul de procedură penală, precum și contestația la executare reglementată în art. 461 din Codul de procedură penală întrunesc trăsăturile unui proces penal în curs, în accepțiunea prevederilor art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, susceptibile să le dea atribut de cauze pendinte în fața instanței de judecată căreia îi revine competența să le soluționeze.

Așadar, concluzia care se impune este aceea că, în raport cu înțelesul ce poate fi dat sintagmei „proces penal în curs”, cuprinsă în textul art. 119 din Legeanr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, recunoașterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin poate avea loc și în faza privind punerea în executare a hotărârilor penale definitive.

În consecință, în temeiul art. 4142 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se decide că sintagma „proces penal în curs”, cuprinsă în textul art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că recunoașterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin se poate face și în faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

    Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sintagma „proces penal în curs” cuprinsă în textul art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că recunoașterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin se poate face și în faza privind punerea în executare a hotărârilor penale definitive.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2010.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

LIVIA DOINA STANCIU

Prim-magistrat-asistent,

Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

– SECȚIILE UNITE –

  Decizie nr. 8/2010 din 18/10/2010                                                              Dosar nr. 8/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 416 din 14/06/2011

    Sub președinția doamnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii și sesizarea colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cu privire la consecințele Deciziei Curții Constituționale nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi asupra activității dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind prezenți 76 de judecători din 105 aflați în funcție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Gabriela Scutea – adjunct al procurorului general.

Doamna judecător Elena Cîrcei a invocat excepția inadmisibilității recursului în interesul legii, învederând că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât sub aspectul dispozitivului, cât și al considerentelor. Or, a relevat că, în considerentele deciziei vizate prin calea extraordinară de atac, s-a statuat că prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte.

Cu privire la excepția invocată, reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că recursul în interesul legii este admisibil, introducerea acestuia fiind determinată de existența unei practici neunitare după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 62 din 18 ianuarie 2007. În continuare a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că de la data publicării deciziei Curții Constituționale, pronunțată în cadrul controlului de constituționalitate, dispozițiile art. 205-207 din Codul penal nu mai sunt în vigoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, apreciază că instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar în chestiunea dacă mai sunt în vigoare dispozițiile art. 205-207 din Codul penal după publicarea Deciziei nr. 62/2007 a Curții Constituționale, iar ca urmare constată admisibilitatea recursului în interesul legii declarat în această materie.

 SECȚIILE UNITE,

    deliberând asupra recursului în interesul legii și sesizării colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, constată următoarele:

I. Prin art. 205 și 206 din Codul penal, în vigoare până la modificarea și completarea ce i s-a adus prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, au fost incriminate insulta și calomnia, iar în cuprinsul art. 207 din același cod erau reglementate cazurile de admisibilitate a probei verității pentru aceste două infracțiuni.

Dispozițiile de incriminare și cele referitoare la proba verității în cazul infracțiunilor de insultă și calomnie au fost abrogate expres prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006.

II. Fiind sesizată în această materie, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, a admis excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 privind modificarea și completarea Codului penal sunt neconstituționale.

S-a constatat că abrogarea art. 205, 206 și 207 din Codul penal și dezincriminarea, pe această cale, a infracțiunilor de insultă și de calomnie încalcă prevederile art. 1 alin. (3) și ale art. 21 din Constituția României, republicată, referitoare la unele valori garantate în statul de drept și la principiul liberului acces la justiție, corelat cu dreptul la un proces echitabil și la un recurs efectiv, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

S-a apreciat că prin abrogarea celor 3 texte de lege din Codul penal a fost încălcat și principiul egalității în drepturi prevăzut în art. 16 din Constituție, contravenindu-se totodată și interdicției de lezare a demnității, onoarei, vieții particulare și a dreptului la propria imagine ca urmare a exercitării libertății de exprimare, astfel cum această libertate este limitată prin prevederile art. 30 alin. (6) și (8) din Constituția României, republicată.

III. Ulterior publicării acestei decizii a Curții Constituționale, instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri prin care au soluționat în mod diferit chestiunea de drept dacă mai sunt în vigoare dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal.

Astfel, unele instanțe au apreciat că dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal continuă să fie în vigoare, invocând în acest sens caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și considerând, totodată, că dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 au încetat să mai existe din moment ce Parlamentul nu și-a îndeplinit obligația de a pune de acord reglementările din acest text de lege, constatat neconstituțional, cu prevederile corespunzătoare din Constituție.

S-au invocat, în acest sens, prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, în conformitate cu care „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, iar „Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Au fost invocate și dispozițiile cu conținut similar ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, subliniindu-se că prin alin. (1) din același articol se mai precizează că „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

S-a motivat, în sprijinul punctului de vedere menționat, că și în raport cu reglementările din legea organică a Curții Constituționale se impune să se considere că, în caz de constatare a neconstituționalității unor dispoziții legale de abrogare, acele dispoziții își încetează aplicabilitatea, iar prevederile legale abrogate printr-o dispoziție constatată neconstituțională continuă să fie active și să producă efecte.

În acest sens, a fost invocată și Decizia Curții Constituționale nr. 62/2007, prin care a fost exprimat același punct de vedere.

Alte instanțe, dimpotrivă, au apreciat că dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal nu mai sunt în vigoare, pronunțând soluții de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 10 alin. 1 lit. b din Codul de procedură penală și, respectiv, de respingere a plângerilor formulate în cadrul procedurii prevăzute în art. 2781 din Codul de procedură penală.

Aceste instanțe și-au motivat soluțiile învederând că încetarea efectelor juridice ale unei norme de abrogare, ca urmare a constatării neconstituționalității acesteia, nu determină automat și reintrarea în vigoare a dispozițiilor din acea normă abrogată de legiuitor.

S-a învederat că o asemenea modalitate de reîncriminare a faptelor ar contraveni prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată la 21 aprilie 2010, potrivit cărora „Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv” și „Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial”.

S-a apreciat că a atribui Curții Constituționale prerogativa de a repune în vigoare dispoziții legale de incriminare abrogate ar însemna să i se recunoască acestei autorități un rol legislativ activ, ceea ce ar contraveni însăși reglementărilor din propria sa lege organică, inclusiv prevederilor de ordin constituțional existente în materie.

Ca urmare, s-a conchis, în argumentarea celui de-al doilea punct de vedere, că reincriminarea faptelor de insultă și de calomnie doar pe baza deciziei prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispoziției de abrogare a textelor de lege prin care cele două fapte erau incriminate ar fi în neconcordanță și cu principiul legalității incriminării consacrat prin Constituție și validat prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

IV. Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

Într-adevăr, prin art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată, se prevede, cu valoare de principiu ce garantează inviolabilitatea libertății individuale, că „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii”, iar în conformitate cu art. 73 alin. (3) lit. h) din aceeași lege fundamentală, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică.

Mai este de subliniat că tot prin Constituția României, republicată, la art. 61 alin. (1), s-a prevăzut că „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a țării”.

Pe de altă parte, este de observat că, în raport cu reglementarea de la art. 7 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional”.

Referindu-se la noțiunea de „drept”, utilizată în acest text din Convenție, Curtea Europeană a explicat că o atare noțiune cuprinde în primul rând normele de ordin legislativ, care trebuie să îndeplinească anumite condiții de accesibilitate și previzibilitate. S-a considerat în acest sens că, pentru a fi îndeplinită condiția privind accesibilitatea pentru cetățeni, este suficient ca legea să fie publicată și previzibilă sub aspectul conținutului, adică modul în care este formulată, termenii folosiți și condițiile impuse a fi respectate să permită oricărei persoane să-i poată anticipa toate efectele.

Or, din moment ce, după abrogarea dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, faptele de insultă și de calomnie nu au mai fost reincriminate, este evident că, în ansamblul lor, persoanele cărora li se adresează legea nu au posibilitatea să cunoască reintrarea acelor fapte în sfera ilicitului penal, pentru a-și adapta în mod corespunzător conduita, spre a nu intra sub incidența răspunderii penale.

Este semnificativ că prin însăși dispozițiile preliminare ale actualului Cod penal, reglementându-se principiul legalității incriminării, s-a înscris la art. 2 că „legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infracțiunilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte”.

De aceea, câtă vreme faptele de insultă și de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracțiuni și că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare.

Prin urmare, neexercitarea de către Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat neconstituțional, nu poate conduce univoc la soluția de suplinire a acestei puteri esențiale în cadrul statului de drept și la emiterea în numele ei, de către o altă autoritate, a unei dispoziții de abrogare, un asemenea procedeu fiind inadmisibil și în raport cu prevederea înscrisă în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prin care s-a stabilit, cu valoare de neînlăturat pentru tehnica legislativă, că „nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial”.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că au încetat să mai fie în vigoare normele de incriminare a insultei și calomniei cuprinse în art. 205 și 206 din Codul penal, precum și prevederile art. 207 din același cod privind proba verității, abrogate prin dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziții declarate neconstituționale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curții Constituționale.

 PENTRU ACESTE MOTIVE,

 În numele legii,

 DECID:

     Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că:

Normele de incriminare a insultei și calomniei cuprinse în art. 205 și 206 din Codul penal, precum și prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verității, abrogate prin dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziții declarate neconstituționale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curții Constituționale, nu sunt în vigoare.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 octombrie 2010.

 

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
LIVIA DOINA STANCIU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
– SECȚIILE UNITE –

 

    DECIZIA Nr. 7 din 20 septembrie 2010                                               Dosar nr. 6/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 126 din 18/02/2011

      Sub președinția doamnei judecător dr. Rodica Aida Popa, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) din același act normativ și la art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările și completările ulterioare, asupra posibilității de a se dispune înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, atunci când această din urmă sancțiune nu este prevăzută, prin lege, alternativ cu amenda.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind prezenți 82 de judecători din 103 aflați în funcție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea – procuror șef al Biroului de reprezentare din cadrul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că instanța de judecată sesizată printr-o cerere de înlocuire a sancțiunii amenzii contravenționale cu obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității poate admite o astfel de cerere doar atunci când cea din urmă sancțiune este prevăzută de lege sau ordonanță a guvernului, alternativ cu amenda.

 SECȚIILE UNITE,

     deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanțelor de judecată nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) din același act normativ și la art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările și completările ulterioare, asupra posibilității de a se dispune înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale, cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, atunci când această din urmă sancțiune nu este prevăzută, prin lege, alternativ cu amenda.

Astfel, unele instanțe au respins cererile de înlocuire a sancțiunii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, fie atunci când contravențiile săvârșite nu erau prevăzute și sancționate prin legi sau ordonanțe ale Guvernului, fie atunci când, deși contravențiile erau prevăzute prin acte normative elaborate de Parlament ori Guvern, prin delegare legislativă, totuși acestea nu erau sancționate în modalitatea prevăzută la art. 9 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv la art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările și completările ulterioare.

S-a arătat că dispozițiile cuprinse în art. 9 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, și în art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările și completările ulterioare, care consacră principiul nulla poena sine lege, sunt aplicabile și în procesul de înlocuire a sancțiunii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, iar o soluție contrară echivalează cu încălcarea principiului legalității care operează în materie contravențională.

Alte instanțe, dimpotrivă, au dispus înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, fie în condițiile în care contravenția pentru care a fost aplicată această din urmă sancțiune nu era prevăzută de lege, ci prin hotărâri ale Guvernului sau hotărâri ale autorităților administrației publice locale ori județene, fie în situațiile în care legile speciale sau ordonanțele Guvernului prin care se stabileau contravențiile pentru care s-a aplicat amenda nu prevedeau, alternativ, și sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității.

În motivarea acestei soluții s-a reținut, în esență, că nu are loc aplicarea unei sancțiuni, pentru a fi necesar ca aceasta să fie expres prevăzută prin lege sau ordonanță a Guvernului ca sancțiune alternativă cu cea a amenzii, ci se dispune cu privire la o altă modalitate de executare prevăzută de lege.

Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

Într-adevăr, prin dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, cât și prin cele ale art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările și completările ulterioare, se stabilește, cu caracter de principiu, că sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității poate fi stabilită numai prin lege alternativ cu amenda și poate fi aplicată numai de instanța de judecată.

În același timp însă, prin dispozițiile conținute de alin. (3)-(5) ale art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a înțeles să instituie cu caracter de principiu posibilitatea legală de înlocuire a sancțiunii amenzii contravenționale, atunci când nu a fost achitată și nici nu poate fi executată silit, cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, „în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanța de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, ținându-se seama de partea din amendă care a fost achitată”.

Prin alineatul următor al aceluiași articol se prevede că instanța poate acorda, la cererea contravenientului, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii, iar prin alin. (5) al aceluiași articol se stabilește că, în cazul neachitării amenzii în termenul acordat, instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea obligării la prestarea unei activități în folosul comunității.

Totodată, prin art. 391 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că înlocuirea sancțiunii în sensul arătat poate fi dispusă de instanță și ca urmare a sesizării făcute de contravenientul insolvabil, situație în care, așa cum se menționează în alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea înlocuitoare poate fi dispusă pe o durată maximă de 50 de ore.

Stabilind că instanța poate să înlocuiască, în faza de executare, sancțiunea amenzii cu cea de obligare la prestarea unei activități în folosul comunității, legiuitorul a reglementat o modalitate alternativă de executare a unei sancțiuni contravenționale și care, desigur, nu poate fi dispusă decât în condițiile prevăzute de textele ce au fost prezentate.

Împrejurarea că prin același text, respectiv prin art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, a fost instituită o nouă sancțiune contravențională, indicându-se limitativ și actele normative prin care aceasta poate fi prevăzută, și totodată s-a instituit o modalitate alternativă de executare în cadrul căreia sancțiunea nou-înființată poate înlocui sancțiunea amenzii ce a fost aplicată nu este de natură să conducă la concluzia că legiuitorul a stabilit vreo altă condiție pentru a se putea dispune înlocuirea sancțiunii în afara celor pe care le-a prevăzut expres.

Astfel, din examinarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității poate fi prevăzută numai prin lege, doar alternativ cu sancțiunea amenzii și numai pe o durată ce nu poate depăși 300 de ore, se constată că prin aceste dispoziții, imperative, legiuitorul a stabilit un regim juridic general al sancțiunii contravenționale nou-introduse.

Corespunzător acestor dispoziții a fost adoptată ulterior Ordonanța Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările și completările ulterioare, act normativ prin al cărui prim articol se precizează că această sancțiune poate fi prevăzută în legi sau ordonanțe ale Guvernului și că stabilirea sa se face întotdeauna alternativ cu amenda, precum și că sancțiunea poate fi aplicată numai de instanța de judecată.

Indicând actele normative prin care poate fi prevăzută sancțiunea și obligativitatea de a figura ca o sancțiune alternativă la aceea a amenzii, legiuitorul a stabilit o condiție de reglementare care nu se adresează altcuiva decât autorităților care au competența de a adopta norme juridice în materie contravențională.

Prin art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a înțeles să reglementeze o altă ipoteză juridică, și anume aceea a contravenientului care a fost sancționat cu amendă, pe care însă nu a achitat-o și nici nu poate fi executat silit.

Pentru o astfel de situație, considerând că starea de insolvabilitate a contravenientului nu trebuie să conducă la lipsirea de eficiență a sancțiunii aplicate, legiuitorul a instituit modalitatea alternativă de executare a sancțiunii amenzii, prin posibilitatea înlocuirii acesteia cu obligația de prestare a unei activități în folosul comunității.

Operațiunea juridică de înlocuire a sancțiunii are loc în faza de executare și vizează exclusiv stabilirea altei modalități de executare a sancțiunii cu amenda deja aplicată, schimbarea modalității de executare fiind determinată de faptul că amenda nu a fost achitată în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și nici nu există posibilitatea executării silite.

Deci nu se poate considera, sub acest aspect, că ar fi nesocotit principiul de drept al legalității incriminării și sancțiunii („nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”) înscris și în prevederile art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Aceasta întrucât, în litigiul având ca obiect cererea de înlocuire a sancțiunii amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, instanța nu este învestită cu aplicarea unei sancțiuni care nu ar fi prevăzută de actul prin care este reglementată contravenția, ci, în ipoteza unui contravenient debitor insolvabil, este chemată să se pronunțe cu privire la modalitatea de executare a sancțiunii amenzii prevăzute de lege și deja aplicate contravenientului.

Condițiile stabilite de legiuitor pentru a se putea dispune înlocuirea sancțiunii sunt înscrise la art. 9 alin. (3) și art. 391 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, și vizează numai depășirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii amenzii și starea de insolvabilitate a contravenientului, iar îndeplinirea lor se verifică în urma sesizării adresate instanței de către organul din care face parte agentul constatator sau de către contravenient.

În atare situație, a aprecia că operațiunea de înlocuire a sancțiunii nu poate avea loc decât în baza unui text conținut de o lege sau o ordonanță, prin care sunt prevăzute ca sancțiuni alternative amenda și prestarea unei activități în folosul comunității, ar însemna să se nesocotească voința legiuitorului prin adăugarea unor condiții pe care acesta nu a înțeles să le stabilească.

În același timp, printr-o astfel de interpretare, se ajunge la lipsirea de eficiență juridică a reglementării conținute de art. 9 alin. (3)-(5) și de art. 391 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, iar numeroase norme juridice în temeiul cărora a fost aplicată sancțiunea amenzii contravenționale rămân fără finalitate, deoarece sancțiunea nu poate fi executată pe nicio cale.

Altfel spus, deși se face vinovat de săvârșirea unei contravenții, pentru care a și fost sancționat, contravenientul insolvabil nu suportă în mod real nicio consecință a faptei sale.

În materie contravențională, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă legea generală, astfel că dispozițiile sale sunt aplicabile tuturor contravențiilor indiferent dacă acestea sunt reglementate prin legi, prin ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului ori prin acte ale autorităților administrației publice locale sau județene, conform competențelor stabilite prin art. 2 al acestui act normativ.

Așa cum s-a arătat, nici dispozițiile art. 9 alin. (3)-(5) și nici cele ale art. 391 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, nu fac nicio distincție, în vederea aplicării lor, în funcție de categoria actului prin care este stabilită contravenția și nu cer ca norma juridică în temeiul căreia a fost aplicată amenda să prevadă și sancțiunea alternativă a prestării unei activități în folosul comunității.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 329 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) din aceeași ordonanță și ale art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul admisibilității cererilor de înlocuire a sancțiunii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, indiferent dacă contravențiile săvârșite sunt prevăzute și sancționate prin legi, ordonanțe ale Guvernului sau alte acte cu caracter normativ și chiar dacă actul care stabilește și sancționează contravențiile nu prevede, alternativ cu sancțiunea amenzii, sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității.

 PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

     Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispozițiile art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, prin raportare la dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) din aceeași ordonanță și la dispozițiile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002, se interpretează în sensul admisibilității cererilor de înlocuire a sancțiunii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității indiferent dacă contravențiile săvârșite sunt prevăzute și sancționate prin legi, ordonanțe ale Guvernului sau alte acte cu caracter normativ și chiar dacă actul care stabilește și sancționează contravențiile nu prevede, alternativ cu sancțiunea amenzii, sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunțată, înședințăpublică, astăzi, 20 septembrie 2010.

 

 

   VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
RODICA AIDA POPA

 

    Prim-magistrat-asistent,
AdrianaDanielaWhite

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

– SECŢIILE UNITE –

D E C I Z I A nr. 6                                                                                                  Dosar nr. 5/2010

Şedinţa de la 20 septembrie 2010

Sub preşedinţia,

Doamnei judecător dr. Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. „a” din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Craiova cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 283 alin. 1 lit. c şi e din Legea nr.53/24 ianuarie 2003 – Codul muncii, cu referire la termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor având ca obiect acordarea indemnizaţiei de concediere.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 82 de judecători din 103 aflaţi în funcţie.

SECŢIILE UNITE,

Deliberând asupra sesizării cu recurs în interesul legii, constată următoarele:

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Craiova a arătat că instanţele din circumscripţia acestei curţi au exprimat opinii diferite cu privire la termenul de prescripţie înăuntrul căruia poate fi promovată acţiunea vizând plata indemnizaţiei de concediere, ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă în cazul concedierilor colective pentru motive neimputabile salariaţilor.

Astfel, unele instanţe au considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii, potrivit cărora cererile vizând plata indemnizaţiei de concediere pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, întrucât este vorba de neexecutarea unei clauze a contractului colectiv de muncă ce intră, ca regim al prescripţiei, sub incidenţa textului menţionat.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a reţinut că indemnizaţia de concediere nu reprezintă un venit salarial, adică o plată pentru munca prestată de salariat în baza contractului colectiv de muncă, ci o plată compensatorie stabilită printr-o clauză a contractului colectiv de muncă ce se acordă numai în cazul încetării contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Or, potrivit art. 283 alin.1 lit.e din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Alte instanţe, au reţinut că termenul de prescripţie aplicabil cererilor prin care s-a solicitat plata indemnizaţiei de concediere este de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii.

În argumentarea acestei soluţii s-au avut în vedere, pe de o parte, momentul naşterii dreptului de a solicita indemnizaţia de concediere, respectiv după încetarea raporturilor de muncă iar pe de altă parte, natura juridică a acestui drept, ca măsură de protecţie socială la care sunt îndreptăţiţi salariaţii concediaţi, pentru motive care nu ţin de persoana lor, în vederea atenuării consecinţelor concedierii.

S-a reţinut, astfel, că în raport cu raţiunea pentru care se acordă aceste compensaţii, la care fac referire dispoziţiile art.67 din Codul muncii, indemnizaţia de concediere are natura juridică a unei despăgubiri şi în consecinţă, termenul de prescripţie este cel de 3 ani, conform art.283 alin.1 lit.”c” din acelaşi cod.

La acest punct de vedere a achiesat şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În legătură cu această chestiune de drept, în privinţa căreia s-a considerat că instanţele nu au un punct de vedere unitar, se constată următoarele:

Existenţa practicii neunitare este evidenţiată exclusiv prin hotărâri pronunţate de instanţele din raza Curţii de Apel Craiova, fără a se demonstra că astfel de situaţii s-au întâlnit şi la nivelul altor curţi de apel.

În acest caz însă, sunt stabilite alte modalităţi de rezolvare decât cea reglementată prin dispoziţiile art.329 din Codul de procedură civilă.

Jurisprudenţa neunitară existând la nivelul unei singure curţi de apel, rezolvarea divergentelor de opinii în sensul unificării practicii judiciare se poate face prin discutarea problemei de drept în cadrul adunării generale, în condiţiile prevăzute de art. 51 alin.1 lit.”e” din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu completările şi modificările ulterioare, nefiind necesară punerea în mişcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii.

În vederea determinării cât mai exacte a cadrului în care să se desfăşoare această activitate, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 46 din 1 februarie 2007, prin care a completat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, introducând după art.26, o secţiune, secţiunea a IV a , intitulată „măsuri pentru unificarea practicii judiciare”

În consecinţă, se constată că dispoziţiile art.329 alin.1 din Codul de procedură civilă nu sunt incidente, astfel că sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Craiova va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D:

Resping sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Craiova privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 283 alin.1 lit. c şi e din Legea nr. 53/24 ianuarie 2003 – Codul Muncii, cu referire la termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor având ca obiect acordarea indemnizaţiei de concediere.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 septembrie 2010.

 

VICEPREŞEDINTELE

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Rodica Aida Popa

PRIM MAGISTRAT ASISTENT

Adriana Daniela White

 ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

– SECȚIILE UNITE –

Decizie nr. 5/2010 din 20/09/2010                                                       Dosar nr. 4/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 223 din 31/03/2011

 

    Sub președinția doamnei judecător Rodica Aida Popa, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la stabilirea și recalcularea pensiilor din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, prin luarea în considerare a formelor de retribuire obținute în regim de lucru prelungit, prevăzute de art. 2 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.546/1952.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind prezenți 82 de judecători din 103 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea – procuror-șef al Biroului de reprezentare din cadrul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii.

    Procurorul general a apreciat că orientarea jurisprudențială potrivit căreia la stabilirea și recalcularea pensiei nu se pot lua în considerare veniturile obținute în regim de lucru prelungit, întrucât aceste sume sunt rezultatul unor forme de retribuire a muncii după timp sau în regie, este în spiritul și litera legii.

 SECȚIILE UNITE,

     deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea și recalcularea pensiilor din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, prin luarea în considerare a formelor de retribuire obținute în regim de lucru prelungit, prevăzute de art. 2 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.546/1952.

    Astfel, unele instanțe au considerat că la stabilirea și recalcularea pensiei nu se pot lua în considerare veniturile obținute în regim de lucru prelungit, reglementat de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.546/1952 și, consecutiv, de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2.579/1956, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 191/1963 ori Decretul nr. 175/1973, întrucât aceste sume sunt rezultatul unor forme de retribuire a muncii după timp sau în regie.

    S-a reținut că prin dispoziții legale exprese, respectiv Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale, au fost precizate elementele care se iau în calcul la stabilirea și recalcularea drepturilor de pensie, nefiind prevăzute sumele primite pentru orele prestate în regim prelungit de lucru.

    Într-o altă orientare jurisprudențială s-a considerat că la stabilirea și recalcularea drepturilor de pensie se iau în considerare și veniturile obținute pentru munca prestată în regim de lucru prelungit, în temeiul art. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.546/1952, al Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 2.579/1956 și al Decretului nr. 175/1973, reținându-se că pentru aceste sume s-a achitat contribuția de asigurări sociale.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.

    Astfel, art. 1 alin. 2 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială prevedea că pensia se stabilește în raport cu contribuția adusă de fiecare persoană la dezvoltarea societății și se diferențiază în funcție de vechimea în muncă, retribuția avută și grupa de muncă, iar art. 10 din același act normativ prevedea că baza de calcul care este avută în vedere la stabilirea pensiei este retribuția tarifară, respectiv media retribuțiilor tarifare lunare din 5 ani lucrați consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate.

    Art. 10 din lege a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 49/1992 pentru modificarea și completarea unor reglementări din legislația de asigurări sociale, forma după modificare prevăzând că baza de calcul la stabilirea pensiei este media din 5 ani lucrați consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate, a salariului de bază și, printre alte sporuri, a sporului pentru lucru sistematic peste programul normal.

    Prin art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 se prevedea că dreptul la pensia de asigurări sociale este recunoscut tuturor cetățenilor țării care au desfășurat o activitate permanentă pe baza unui contract de muncă și pentru care unitățile au depus contribuția prevăzută de lege la fondul de asigurări sociale de stat.

    Față de aceste dispoziții legale, urmează a se stabili în ce măsură veniturile obținute prin regim de lucru prelungit, potrivit dispozițiilor Legii nr. 3/1977, intră în baza de calcul al pensiei de asigurări sociale, ceea ce înseamnă a se stabili dacă au reprezentat un spor cu caracter tarifar, pentru care s-au achitat contribuții la bugetul asigurărilor de stat.

    Regimul juridic al prelungirii timpului de lucru, reglementat inițial prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.546/1952, prevedea că ministerele de resort, de comun acord cu uniunea sindicală respectivă, vor putea aproba șantierele de construcții și montaj pentru care se admite program normal de lucru, până la 10 ore pe zi, iar în cazuri excepționale, prelungirea zilei de lucru peste 10 ore pe zi.

    Potrivit art. 2 din această hotărâre, orele efectuate în aceste condiții vor fi considerate și plătite ca ore normale.

    Ulterior, prin Legea nr. 10/1972, a fost adoptat Codul muncii al R.S.R., care în art. 116 prevedea că în construcții, în industria forestieră, în agricultură, precum și în alte activități cu condiții specifice, durata zilei de muncă poate fi mai mare, în condițiile și limitele stabilite prin hotărâre a Consiliului de Miniștri, de comun acord cu Uniunea Generală a Sindicatelor.

    Potrivit art. 120 din fostul Cod al muncii, orele în care o persoană prestează munca peste durata normală a timpului de lucru sunt ore suplimentare și se compensează cu timp liber corespunzător, iar dacă munca astfel prestată nu a putut fi compensată cu timp liber corespunzător, orele suplimentare se vor retribui cu un spor de 50% sau 100%, în condițiile reglementate de același cod.

    Aceste dispoziții au fost preluate și de Legea retribuirii după cantitatea și calitatea muncii nr. 57/1974, care în art. 71 prevedea că personalul care lucrează peste durata normală a zilei de muncă sau în zilele de repaus săptămânal ori în alte zile în care, potrivit legii, nu se lucrează are dreptul să fie retribuit dacă nu i s-a asigurat, în compensare, timpul liber corespunzător.

    Prin urmare, se constată că veniturile realizate din munca prestată peste programul normal de lucru, potrivit dispozițiilor legale mai sus arătate, sunt venituri cu caracter tarifar, care trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiei datorate pentru munca depusă.

    Trebuie subliniat faptul că pentru aceste sume încasate s-a plătit contribuția la asigurările sociale de stat, deoarece Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuția pentru asigurări sociale de stat prevedea această sarcină asupra câștigului brut realizat de personalul salariat, fără nicio distincție.

    Or, potrivit principiului contributivității, stabilit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.

    Faptul că aceste venituri trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiilor este demonstrat și de prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005.

    Acest articol prevede că sporurile, indemnizațiile și majorările de retribuții tarifare care, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul al pensiilor și care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual sunt cele prezentate în anexa care face parte integrantă din actul normativ în discuție.

    Or, potrivit pct. IV din anexa la ordonanță, intră în categoria sporurilor, indemnizațiilor și majorărilor de retribuții tarifare și acele sporuri acordate de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative în vigoare în diverse perioade, evidențiate împreună cu salariile aferente în statele de plată și pentru care s-a datorat și s-a virat contribuția de asigurări sociale.

    De asemenea, în această categorie intră și sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal.

    Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 cuprinde la pct. IV și mențiunea că la stabilirea punctajului mediu anual nu vor fi avute în vedere formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale, deoarece acestea nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, conform legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001.

    Veniturile obținute în regim de lucru prelungit nu reprezintă o formă de retribuire a muncii în regie sau după timp, deoarece art. 12 din Legea nr. 57/1974 prevedea această formă de retribuție pentru situația în care retribuția tarifară era stabilită pe o oră, zi sau lună și se acorda personalului pentru timpul efectiv lucrat la realizarea integrală a sarcinilor de serviciu, exprimate sub forma unei norme de producție zilnică sau prin atribuții stabilite concret pentru fiecare loc de muncă.

    De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 199 alin. 1 din Legea nr. 57/1974, în cazuri excepționale, în anumite sectoare de activitate se putea aproba efectuarea în afara programului de lucru a unor munci retribuite cu ora sau în raport de lucrările executate.

    Timpul de muncă în regim de lucru prelungit, așa cum s-a arătat, are un alt regim juridic, fiind considerat de lege ca timp normal de lucru și retribuit ca atare.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 329 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că sumele plătite pentru munca prestată de foștii salariați în regim de lucru prelungit, în condițiile art. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.546/1952, se au în vedere la stabilirea și recalcularea pensiilor din sistemul public.

 PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii:

 DECID:

     Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

    În interpretarea dispozițiilor art. 2 lit. e), art. 78 și art. 164 alin. (1) și (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și ale art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilesc că:

    Sumele plătite pentru munca prestată de foștii salariați în regim de lucru prelungit, în condițiile art. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.546/1952, se au în vedere la stabilirea și recalcularea pensiilor din sistemul public.

    Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2010.

VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
RODICA AIDA POPA

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White