Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este una din primele instituţii ale statului român, a cărei înfiinţare a fost stabilită, prin Convenţia de la Paris, încheiată la 7/19 august 1858 (Art. 38 din această Convenţie prevedea următoarele: “Se va infiinta o Curte-inalta judecatoresca si de Casatie, comuna ambeloru Principate. Ea va redida la Foscani. Se va face intocmirea ei printr’o lege. Membrii sai voru fi inamovibili”) şi realizată efectiv prin Legea pentru înfiinţarea Curtei de Casaţiune şi de Justiţie din 12 ianuarie 1861, publicată în Monitorul Oficial al Moldovei nr. 88 din 23 ianuarie 1861 şi Monitorul Oficial al Ţării Româneşti nr. 18 din 24 ianuarie 1861 (potrivit legii de înființare Curtea era condusă de un prim-preşedinte şi avea trei secţii, conduse de câte un preşedinte de secţie, fiecare secţie numărând 7 consilieri, în total 25 de membri, funcţiile acestora fiind inamovibile).
Legea privind organizarea și funcționarea Curții de Casație și Justiție a suferit ulterior mai multe modificări (în 1864, 1870, 1877, 1905, 1906, 1910). Astfel, principalele modificări au fost aduse prin Legea nr. 1032 din 17 august 1864[1] pentru împărţirea Curtei de Casatiune (prin care numărul secțiilor a fost redus la două: „Secţiunea Civilă şi Secţiunea Criminală”, fiind desființată „Secția reclamațiunilor”. Fiecare secţiune se compunea din șapte membri şi un preşedinte, Curtea fiind condusă de un Prim-președinte) și prin Legea din 30 iunie 1905, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 72 din 1 iulie 1905 (prin care a fost înființată Secția a III-a, pentru contenciosul administrativ și comercial).
În urma adoptării noii Constituții din 1923, a fost adoptată și o nouă lege, Legea nr. 144 din 19 decembrie 1925 pentru Curtea de Casație și Justiție[2], publicată în M. Of. nr. 282 din 20 decembrie 1925. „Deciziunile Curților de apel și ale Curților cu jurați, precum și sentințele tribunalelor ordinare date ca instanțe de apel, sentințele jurisdicțiilor speciale și ale tribunalelor militare, în cazurile și modul stabilit de lege, vor fi pronunțate cu recurs la Înalta Curte de Casație. Se exceptează cazurile în cari, prin derogare de la competința generală a acestei Curți ca instanță de recurs, legea va fi atribuit altei instanțe acea competință”, se spunea în art. 2 al Legii. Prin art. 29 din această lege, era stabilită competența unică și exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința analizării constituționalității legilor. Prin aceeași lege, numărul membrilor Curții era stabilit la 46 (un prim-președinte, trei președinți de secții, 18 consilieri la Secția I și câte 12 consilieri la Secțiile a II-a și a III-a). Potrivit art. 72 din noua lege, Curtea de Casație, în Secțiuni unite, la sfârșitul fiecăruie an decidea „cari sînt vitiile de legislaţie, sau neajunsurile ce va fi observat în cursul anului” , făcând în acest sens o comunicare Ministerului Justiției, raportul fiind publicat în Buletinul anual al Curții.
Legea nr. 144 din 19 decembrie 1925 a suferit mai multe modificări, printre care cele mai importante sunt cele intervenite prin Legea nr. 150 din 12 iunie 1930 pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru Curtea de Casaţie şi din Legea pentru organizarea judecătorească[3], publicată în M.Of. nr. 127 din 12 iunie 1930 sau Legea nr. 54 din 29 aprilie 1931 pentru modificarea unor articole din legea pentru Curtea de casaţie şi justiţie din 20 Decembrie 1925, cu modificările ce i s’au făcut prin legile din 1 Ianuarie 1929[4], publicată în M.Of. nr. 77 din 31 martie 1932.
După Constituția din 1938 – prin care Curtea de Casație și Justiție a căpătat prerogativa de a valida alegerile pentru ambele Adunări și de a verifica mandatele membrilor aparținând fiecăreia dintre ele – Legea nr. 144/1925 a fost amendată de mai multe ori, fiind republicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 14 septembrie 1939, în baza Decretului-lege nr. 3.319 din 5 septembrie 1939. După modificările intervenite asupra legii sale, Curtea de Casație și de Justiție avea patru secții (fiind înființată Secția a IV-a a Curții, care judeca recursurile în materie de contencios administrativ, expropriere, în materie administrativă, fiscală și de pensii, precum și conflictele de competență) și 80 de membri: primul-președinte, patru președinți de secție, 64 consilieri, procurorul general și 10 procurori.
După republicarea sa în anul 1939, Legea nr. 144/1925 a suferit, de asemenea, mai multe modificări și completări, cele mai importante fiind cele aduse prin Legea nr. 63 din 31 ianuarie 1945 privitoare la modificarea unor dispoziţiuni din legea pentru Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie[5] publicată în M.Of. nr. 25 din 1 februarie 1945. Prin această lege, numărul secțiilor a fost redus la trei, iar cel al consilierilor la 51, fiecare secție având câte 17 consilieri, la care se adăugau președinții de secție și primul președinte.
Odată cu instaurarea regimului comunist, Curtea de Casație și Justiție nu a mai beneficiat de o lege proprie de organizare, stabilirea regulior sale de organizare și funcționare fiind făcută prin Legea nr. 341 din 5 decembrie 1947 pentru organizarea judecătorească, publicată în M.Of., Partea I A, nr. 282 din 5 decembrie 1947.
Ca urmare a adoptării Constituţiei din anul 1948, a fost emis Decretul nr. 132 din 1 aprilie 1949[6] pentru organizarea judecătorească, al prezidiului Marii Adunari Naţionale a R.P.R., publicat în Buletinul Oficial al R.P.R., Partea I, nr. 15 din 2 aprilie 1949 (prin care Legea nr. 341/1947 a fost abrogată), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind numită în continuare Curtea Supremă. Prin acest decret numărul consilierilor a fost redus la 28, iar Curtea a fost organizată în două secții: Secţia penală, care judeca recursurile în materie vamală, în materie silvică, împotriva hotărârilor instanţelor militare şi recursurile penale, şi Secţia civilă care judeca toate celelalte recursuri.
Prin Legea nr. 5 din 3 iunie 1952 privind organizarea judecătorească[7] adoptată de Marea Adunare Națională și publicată în Buletinul Oficial nr. 31 din 19 iunie 1952, Curtea Supremă devenea Tribunalul Suprem (denumire pe care avea să o poarte aproape patru decenii). Prin articolele 35 – 42, această lege (care a fost republicată în Buletinul Oficial nr. 8 din 4 martie 1953, dispozițiile art. 35- art. 42 din forma inițială menținându-și numerotarea) se stabiliea că în Republica Populară Română există un singur Tribunal Suprem, cu sediul în Capitală, condus de un preşedinte, ajutat de unul sau mai multi preşedinţi adjuncţi, şi că acesta avea 3 colegii: Colegiul civil, Colegiul penal şi Colegiul militar, care aveau câte un preşedinte şi numărul de judecători necesari. Tribunalul Suprem era instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate în fond de tribunalele regionale, de tribunalele militare ale regiunilor militare şi Marinei Militare, de tribunalele militare teritoriale, precum şi de Tribunalul Capitalei. Totodată, Tribunalul Suprem judeca în fond cauzele date prin lege în competenţa sa. Pe de altă parte, Tribunalul Suprem supraveghea activitatea judiciară a instanţelor prin judecarea cererilor de îndreptare şi prin îndrumările pe care le dădea prin deciziile ce erau adoptate de plenul Tribunalului Suprem, în prezenţa ministrului justiţiei şi cu participarea procurorului general.
După adoptarea Constituţiei din 1965, a fost adoptată şi o nouă lege pentru organizarea judecătorească, Legea nr. 58 din 26 decembrie1968[8], publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 169 din 27 decembrie 1968. Potrivit Legii nr. 58/1968, Tribunalul Suprem era ales de Marea Adunare Naţională, pentru un mandat egal cu durata legislaturii, iar între sesiuni Consiliul de Stat putea numi şi revoca preşedintele, vicepreşedinţii şi pe ceilalţi membri ai Tribunalului Suprem. Acesta avea în continuare trei secţii: civilă, penală şi militară, vicepreşedinţii având atribuţia de a conduce fiecare câte o secţie.
În competența Tribunalului Suprem, în urma adoptării Legii nr. 58/1968, intrau: • exercitarea controlului general asupra activităţii de judecată a tribunalelor şi judecatoriilor, prin judecarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale şi a recursurilor extraordinare declarate împotriva hotărârilor definitive de ministrul justiţiei sau de procurorul general; • emiterea deciziilor de îndrumare, în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată; • judecarea în primă instanţă a cauzelor date prin lege în competenţa sa, precum şi a altor cereri prevazute de lege.
În urma adoptării Constituției din 1991, prin art. 125 din legea fundamentală, denumirea de Tribunal Suprem a fost înlocuită cu cea de Curte Supremă de Justiție. Prin Legea nr. 92 din 4 august 1992[9] pentru organizarea judecătorească, publicată în M.Of. nr. 197 din 13 august 1992, în România, instanţele judecătoreşti sunt: judecătoriile, tribunalele, Curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie, prevăzându-se că organizarea şi funcţionarea acesteia din urmă vor fi reglementate prin lege separată.
Acest lucru s-a realizat prin Legea nr. 56 din 30 iunie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie[10], publicată în Monitorul Oficial al României nr. 159 din 13 iulie 1993, lege organică, potrivit prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României. Legea prevede că Instanţa Supremă are atribuţia de a judeca recursurile împotriva hotărârilor Curţilor de apel şi a altor hotărâri stabilite de lege, precum şi de a judeca recursurile în anulare şi recursurile în interesul legii. Totodată, are competenţa de a judeca în fond în cazurile prevazute de lege.
Prin legea amintită, Curtea Supremă de Justiţie nu redobândea prerogativa de a judeca în materia constituţionalităţii legilor, dar i se acorda posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională în această materie, înainte de promulgarea legilor [art.5 și art. 25 lit. e) din lege]. În ceea ce priveşte organizarea și compunerea, iniţial au fost prevăzute 5 secții: civilă, penală, comercială, de contencios administrativ şi militară. Fiecare secţie avea competenţa proprie şi era condusă de un preşedinte. Pe lângă un număr maxim de 80 de judecători, care nu erau inamovibili, ci erau numiți pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea reînvestirii. Curtea avea un preşedinte şi un vicepreşedinte care, împreună cu preşedinţii de secţie, formează Colegiul permanent.
Legea nr. 56/1993 fost modificată prin Legea nr. 79/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 17 iulie 1996, şi prin Legea nr. 142/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, fiind republicată în M.Of. nr. 56 din 8 februarie 1999. În urma modificării și completării legii, Curtea Supremă de Justiție a fost organizată în patru secții (civilă, penală, comercială şi de contencios administrativ), Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, fiecare având competenţa proprie.
Prin revizuirea, din anul 2003, a Constituţiei României, Curtea Supremă de Justiţie a revenit la denumirea sa istorică: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, iar judecătorii săi au redobândit prerogativa inamovibilității. Articolul 126 din Legea fundamentală, prin alineatele (1), (3) şi (4), stabileşte faptul că: (1)„Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.” (3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. (4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică.”
Legiuitorul a ales să nu ofere, însă, o lege proprie de organizare şi funcţionare a instanţei supreme, ci a alocat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un capitol distinct în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în M.Of. nr. 576 din 29 iunie 2004[11]. Această lege a fost republicată în M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, dispozițiile referitoare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie regăsindu-se şi ulterior republicării, tot în Titlul II, Capitolul I.
Legea nr. 304/2004 a suferit de-a lungul timpului numeroase modificări şi completări, printre cele mai importante în ceea ce priveşte organizarea instanţei supreme fiind cele intervenite prin Legea nr. 202 din 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor[12], publicată în M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 (în temeiul căreia atribuţiile Completului de 9 judecători au fost preluate de Completurile de 5 judecători) sau Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[13], publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011 (prin care denumirea Secţiei civilă şi de proprietate intelectuală şi cea a Secţiei Comerciale erau schimbate în Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă), Legea nr. 76 din 24 mai 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,[14] publicată în M.Of. nr. 365 din 30 mai 2012 (în temeiul căreia în structura conducerii instanţei supreme era introdus un al doilea vicepreşedinte, iar în cadrul structurilor jurisdicţionale ale acesteia era prevăzut, alături de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), sau Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[15], publicată în M.Of. nr. 636 din 20 iulie 2018 (prin care, de asemenea, au fost aduse o serie de modificări atât de ordin organizatoric, cât şi de procedură, în privința activității Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiție).
[1] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/19655
[2] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/27558
[3] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/30812
[4] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/34797
[5] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/22929
[6] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/22164
[7] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/46761?isFormaDeBaza=True&rep=True
[8] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/203
[9] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/2359
[10] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/3189
[11] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/53087
[12] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/123025
[13] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/129268
[14] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/138484?isFormaDeBaza=True&rep=True
[15] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/203052